Acum vreo lună de zile mă plimbam liniștită și fericită printr-o librărie tare dragă sufletului meu. Trăiam viața normală, după care nu-mi imaginam că o să tânjesc doar câteva săptămâni mai târziu. În fine, pe rafturile cu recomandările lunii am zărit jurnalul „Povestea mea”, bazat pe cartea cu același nume, scrisă de Michelle Obama – o reală inspirație, în opinia mea.
Am deschis jurnalul, iar pe prima pagină apărea un mesaj semnat de fosta primă doamnă a Statelor Unite ale Americii:
„E nevoie de putere ca să-ți dai voie să devii cunoscut și auzit, să-ți asumi propria poveste și să-ți folosești adevărata voce. Și e nevoie de bunăvoință pentru a fi dispus să-i cunoști și asculți pe ceilalți.”
Mi-am dat seama, în momentul respectiv, că nu am stat niciodată să reflectez asupra vieții mele și a lucrurilor ori persoanelor care m-au adus în etapa în care mă aflu. Nu mi-am notat niciodată progresele ori dorințele, așa cum Michelle, prin acest jurnal, te îndeamnă să procedezi.
Așa încât m-am văzut nevoită să îl cumpăr, neștiind neapărat când și mai ales dacă voi începe realmente să-mi aștern gândurile în el. Impulsul acesta s-a dovedit a fi unul favorabil, pentru că zilele acestea, în care suntem cu toții în izolare, mi-am găsit timpul și, desigur, starea necesară să deschid jurnalul în care să relatez „Povestea mea”.
Surprinzător sau nu, prima întrebare la care trebuie să răspunzi în acest jurnal este chiar aceasta „Care este povestea ta și cum ai învățat să o accepți?”, urmată de o alta, în strânsă legătură, „Când a căpătat povestea ta brusc o altă turnură?”.
Vă mărturisesc sincer că am stat puțin să mă gândesc ce anume să răspund celor două întrebări, pentru că o pagină de agendă A5 mi se părea foarte mult. Perfecționistă fiind, mi-am notat, în primă fază, ideile electronic, pentru ca mai apoi să le copiez în agendă fără greșeli. Și așa am ajuns să notez o jumătate de pagină de Word (fără măcar să realizez cum) și pe care cu greu am integrat-o într-o pagină de agendă.
Odată ce am început să caut în interiorul meu ideile necesare pentru a răspunde întrebărilor, mi-am dat seama că e un foarte bun exercițiu de imaginație și că, deși pare că suntem foarte conștienți de povestea noastră și că am putea răspunde oricând unei întrebări atât banale despre noi, lucrurile nu stau chiar așa.
Răsfoind paginile jurnalului am regăsit întrebări care m-au purtat departe în trecutul meu, legate de copilărie, amintiri și năzbâtii făcute în perioada pe care nu voi ezita niciodată s-o cataloghez drept una dintre cele mai frumoase ale vieții. De altfel, am regăsit întrebări care te provoacă să-ți amintești și să-ți răspunzi, în primul rând ție, unor curiozități „existențiale”: legate de familie, vechi prieteni (care poate astăzi nu mai sunt prieteni) și chiar de bunici ori străbunici, persoane care ne-au influențat, unora dintre noi, viața într-un mod cel puțin interesant.
Jurnalul lui Michelle Obama e un soi de regăsire a sinelui. Și, oricât de pompos ar suna, sensul acestei fraze este unul propriu – pentru că efectiv te poartă departe, în vremuri demult apuse, pe care nu-mi imaginez cum altfel ai putea să le retrăiești mai bine decât punându-te în ipostaza de a ți le aminti. Iar mai apoi de a le scrie cu pixul pe o foaie – un exercițiu pe care nu mulți dintre noi îl mai facem, să recunoaștem. Și cât de bine poate să prindă o regăsire de sine într-o perioadă ca aceasta.
Mărturisesc sincer că, zilele acestea, cu toată pandemia de Coronavirus declarată de Organizația Mondială a Sănătății, n-am prea avut timp să mă îngrijorez. Asta nu pentru că situația în sine nu mi se pare gravă, ci pentru că am fost de-a dreptul purtată în timp, în vremuri mult mai bune decât acestea pe care le trăim astăzi, fără voia noastră: de la copilărie și amintiri cu bunicii și părinții, până la jocurile pe care obișnuiam să le joc câtă vreme eram la grădiniță ori la aventurile din școala gimnazială și liceu. Plus zona de responsabilități survenită odată cu admiterea la facultate, masterat și, în cele din urmă Doctorat.
Realizez că toate aceste momente și perioade ale vieții mele sunt mai mult decât simple amintiri care trebuiesc ascunse undeva departe, lăsate în urmă, în trecut. Ele sunt, de fapt, răspunsul la orice fel de întrebări posibile pe care ni le punem, legate de noi, ca indivizi. Sunt definiția clară a ceea ce însemnăm fiecare dintre noi pentru că, nu-i așa, atât oamenii, cât și acțiunile lor, ne pot influența viața în moduri inedite, inexplicabile.
Nu pot încheia aceste rânduri fără să-mi exprim speranța că vor veni, din nou, vremurile bune cărora, iată, acum le ducem dorul, dar pe care, în urmă cu nu foarte mult timp, le blamam. În perioada aceasta, mai mult decât oricând, cred că e absolut necesar să găsim activități care să ne aducă bucurie, liniște și împlinire, plus speranța că, în curând, „Partea frumoasă a vieții” va reveni la locul ei.
