Că e un organism viu. Iar ca orice ființă vie, aceasta este supusă schimbării. Și influenței noastre. Detaliez.
Nu mi-au plăcut niciodată prea mult scenariile de tip distopie sau filmele de tip dark, care parcă iau amploare. Pot să le găsesc rostul și poate și gustul, dar pentru mine funcționează mai bine un scenariu care activează în mintea mea mai degrabă gândul: „ok, nu e bine, dar hai să vedem ce putem face”, spre deosebire de „ok, nu e bine, nu mai e nimic de făcut căci acesta ne e viitorul”.
Chiar și în timp ce scriu asta, trecem printr-o perioadă care ne provoacă să găsim soluții creative. Sunt momente care ne tensionează și ne îngrămădesc în case în timp ce afară natura își vede, în continuare, de primăvară. Dar la fel de bine, trecem printr-o perioadă care are potențial să ne depărteze un anumit văl de pe ochi și să înțelegem că planeta se schimbă. Ba mai mult, tot noi suntem cei care o accelerează, iar asta nu în beneficiul nostru. Nu o spun eu, ci oamenii de știință, cercetătorii și…astronauții.
Un om pe care îl admir
Știința nu a fost materia mea preferată la școală. Am înclinat mereu spre partea umanistă a subiectelor, cam în toată perioada de educație formală. Dar se întâmplă să primești în viața ta oameni care nu doar că se încumetă să rămână alături de tine o vreme îndelungată de timp, ci să-ți arate și o altă parte a monedei – una la care nu te uitasei până atunci.
Așa l-am descoperit pe Neil deGrasse Tyson – unul dintre cei mai fascinanți oameni de știință, cu o minte și o voce la care mă uit mereu cu admirație. Unul dintre acei oameni de la care ai mereu ce învăța și de la care am înțeles că știința nu este doar un domeniu rece și lipsit de emoție. Dimpotrivă, este o profesie care se uită la om și la tot ce îl înconjoară cu fascinație, cu bun simț, discreție și, uneori, cu măgulire.
Neil deGrasse Tyson este cel mai cunoscut astrofizician și gazda documentarului „Cosmos” (care are plănuit o nouă serie pentru primăvara aceasta, pe Netflix) – un show care a fost construit plecând de la cartea celebrului Carl Sagan. E documentarul de la care am învățat și m-am minunat în fața originilor noastre, dar și a evoluției omului și a planetei.
„Am evoluat în același timp cu Pământul timp de miliarde de ani, pornind de la strămoșii celulelor noastre până în zilele moderne. Când învățăm despre originile planetei, ne descoperim propriile origini, iar atunci când suntem puși în fața unor fenomene naturale, ne construim tehnologii pentru a le studia – ceea ce ne face să învățăm și mai mult despre noi, de-a lungul acelei cercetări. Pământul este o pată albastră în spațiu, dar și o minge uriașă plină de frumusețe și măreție. E normal ca atunci când contemplăm asupra planetei noastre să ne gândim și la locul nostru în cosmos.”
(Star Talk, Neil deGrasse Tyson)
Schimbarea
Astfel am învățat că nimic nu rămâne la fel. Nici noi, de-a lungul unei vieți, dar nici locul în care trăim, fie că se numește acasă, Pământ sau Univers. Totul este supus unui proces de continuă schimbare, de multe ori slab perceput.
Doar că e o sabie cu două tăișuri.
În timp ce o schimbare este modul natural al vieții de a se mișca, o alta este modul forțat al omenirii de a-și lăsa amprenta. Iar concluziile acesteia cred că le resimțim cu toții. Alanna Shaikh, cu o experiență de 20 de ani în sănătate globală și sisteme de sănătate mondiale (incluzând jurnalismul pe teme de sănătate globală), în cel mai recent TEDx al său vorbește despre asta:
„Vom continua să ne confruntăm cu epidemii și situații de criză deoarece deciziile pe care le luăm, ca omenire, ne vor duce înspre acolo. Una dintre cauze ar fi încălzirea globală, ceea ce face planeta un mediu mai blând cu bacteriile și virușii, iar alta ar fi felul în care ne grăbim să intrăm în zonele sălbatice ale planetei și să le eliminăm. Când pădurile amazoniene sunt tăiate, când zonele africane sunt transformate în ferme, când animalele sălbatice din China sunt vânate până la extincție, atunci oamenii intră în contact cu viața sălbatică – una pe care nu au mai întâlnit-o. O viață nouă care aduce cu sine bacterii noi și lucruri pentru care nu suntem pregătiți.”
Dar despre asta auzisem deja într-un documentar pe care l-am urmărit primăvara trecută și care, alături de Cosmos, al lui Tyson, a contribuit la a spori atitudinea pe care vreau să o am față de locul în care trăiesc: adică respect.
„One strange rock” (în colaborare cu National Geographic) este cea mai vizuală și impresionantă lecție de istorie a omenirii, a evoluției planetei, dar și a fragilității omului. Cu atât mai mult cu cât documentarul este îmbogățit de viziunea spațiului: intervențiile astronauților fiind emoționante. Iar paradoxul lor tare frumos: pe măsură ce petreceau mai mult timp în spațiu realizau cât de mică este ființa umană comparativ cu tot Universul, dar în același timp, uitându-se la mingea uriașă și albastră, înțelegeau ce mare este totuși rolul nostru în a contribui la supraviețuirea și echilibrul Planetei. Și a noastră.
„Suntem atât de obișnuiți cu viața, încât avem impresia că vieții i-a fost foarte ușor să apară pe Terra. Nici vorbă!”
(Mae Jemison, prima femeie astronaut de origine africană, pentru „One strange rock”)
Dacă tot ne retragem și ne responsabilizăm, să ne uităm și la propriile acțiuni și la cât de mult impact pot genera. Iar cele două documentare de mai sus contribuie enorm la această conștientizare. Și pot însemna timp de calitate petrecut atât în familie, cât și în compania propriei persoane.
Pasiunea pe care o transmit acești oameni este molipsitoare și poate astfel ne îndrăgostim mai mulți de planeta în care trăim. Căci, în final, iubirea vindecă.
