Uneori, drumul vieții te poartă pe niște străduțe înguste, pavate cu piatră cubică, tocmai atunci când tu-ți porți mult adorații Manolos albaștri din satin. Colac peste pupăză, toarnă cu găleata. Dar bine că ești în doi. Nu cu un el feroce, ci cu ea, prietena ta în nevoie.
Noroc că nu-ți lipsesc fițele. Vrei în restaurantul acela, ceva cu B…., pe care l-ai văzut acum 100 de ani pe una dintre acele străduțe. După ce modelul coafurii migrează de la bucle rebele, la mâță plouată, găsești buclucașul loc.
Un simpatic domn la vreo 30 de ani încearcă să-ți explice că nu sunt mese libere. Îl fulgeri cu privirea de două ori, mai că ți-ai sacrifica sufletul, doar să vă servească cineva. Zis și executat. La masa mică, înhesuită într-un colț, bulele proseccoului dezleagă limbi și taste. Brusc, totul pare foarte simplu. Orice vrei, ai impresia că poți. Și o faci. Pui mâna pe telefon și suni, scrii, suni și iar scrii. Tuturor foștilor demni de menționat, actualilor, vorbe de duh și viitorilor, dorințe ascunse. Baby, vreau vreau vreau. Eu eu eu. Acum acum acum.
Treci cu ușurință la a doua sticlă. Limba se dezleagă, la fel și tastatura. Reactivezi vechi prietenii, îngropi prietenii noi. Doar pentru că poți.
În conlcuzie, don’t drink and call. Mai bine scrie. Măcar nu treci prin faza penibilă de a suna a doua zi să întrebi ce ai comunicat.
