Despre datorie în teatrul românesc independent, cu Daniel Popa

Foto: Andrei Cristian Petrescu
Foto: Andrei Cristian Petrescu

Pe Daniel Popa, actor, regizor şi dramaturg – zis Doctorul, l-am cunoscut într-o escapadă în Varşovia. Mi-a recomandat un prieten să profit că sunt acolo şi să merg la proiecţia unei părţi din documentarul Doctorului, In Debt We Art. Zis, făcut şi plăcut. După discuţiile cu el despre teatrul românesc independent, am vrut să transmit cumva mai departe ce are el de spus. Acelaşi prieten de care aminteam, organizează festivalul de teatru independent Antagon, la Timişoara, la sfârşitul acestei luni, festival în cadrul căruia va fi proiectat documentarul semnat de Daniel Popa, într-un sneak preview. Până atunci, vă invit să aflaţi mai multe despre activităţile şi gândurile unui om care şi-a condus viaţa în direcţia în care să se poată trezi la orice oră vrea.

Să vedem dacă am înţeles bine: ai regizat şi montat în Varşovia un film documentar despre teatrul românesc independent, produs de un american. Cum s-a ajuns aici?

Eşti aproape corectă. Am montat la Varşovia un film documentar regizat de mine. Dar filmul nu e produs, ci doar pornit de la ideea unui american. Regizorul Paul Bargetto este şi directorul Underground Zero Festival în New York, şi tema ediţiei din 2012 a fost DEBT – datorie. Fusesem invitat să vorbesc despre ce datorii simt eu faţă de meseria asta şi m-am gândit atunci, că ar fi mult mai bine dacă asşprezenta părerile mai multor creatori de teatru din România. Am ajuns să vorbesc cu 35 de profesionişti din care, din motive regizorale, am păstrat doar 30.

In Debt We Art, după cum bine arată numele, trailerul şi capitolul pe care am reuşit să-l văd în Polonia, descoase artiştii români cu privire la tot ce înseamnă datorie pentru ei. Ce ai mai  vrut să acoperi prin alegerea acestei teme?

Dincolo de explicaţia de mai sus, m-am gândit că ating prin acest subiect starea socială, economică, politică, a unei Românii contemporane, reprezentate în cazul meu de principalii creatori de teatru independent şi nu numai. Am senzaţia că îi dăm înainte cu ¨făcutul¨ în detrimentul ¨gânditului¨şi am vrut să ştiu ce îi mână pe ceilalţi în luptă.

Care sunt principalele idei pe care le poţi dezvălui înainte de proiecţia lui de la Timişoara? Cum stă lumea teatrului românesc independent la capitolul datorie?

Veţi vedea un documentar plin de culoare, atât vizuală, cât şi verbală, însoţit de un layer grafic care va întregi fişa fiecărui personaj – artist intervievat. Imaginea şi starea teatrului independent românesc se desprinde de la sine. Nu am făcut decât să înlesnesc o discuţie între toţi aceşti artişti, care încearcă să-şi definească, unii pentru prima oară, ce anume îi apasă pe conştiinţa lor de artişti, şi implicit de oameni. Altfel, părerea mea e filmul însuşi. Nu am ce să spun acum. Vorbim după.

Se poate trăi din teatru independent?

Da.  Se poate trăi mai din orice, dacă ești pasionat și mai ales consecvent. Poți trăi și din tăiat frunza la câini, dacă o faci cum nimeni altcineva nu o face. Îți faci un blog, găsești un public, îți expui frunza, o vinzi, faci un workshop de tăiat frunza, vezi tu. Dacă îți place, găsești o cale să continui să o faci. Asta, evident, dacă ai avut noroc să te naști într-o familie care a reușit să îți asigure poziţia acestei alegeri. De a tăia frunză la câini. Dar da, la câte am văzut și trăit, se poate trăi din teatru independent. Se poate trăi cu foarte puțin de fapt pe pământul ăsta.

Vezi altfel lucrurile acum? Ai trecut de la actorie la regie, ce prevezi că o să faci în viitor?

Am trecut de la actorie dacă e să vorbim pe marginea unui CV social valabil. Altfel, eu, Doctorul, m-am gândit într-o zi să fac asta și am trecut la treabă. Nu m-am gândit, vai, o să trec de la actorie la regie! Ce mă bucură e că am un simț pentru ce e greșit în general. Și pentru lipsa de talent. Și pentru lipsa de omenie. Și atunci, când fac ceva, știu când sunt doar un concurent X Factor fără voce deci și fără prieteni, și când sunt pe calea cea bună. Știu că acest documentar, datorită faptului că e făcut fără bani sau vreun interes în acest sens, m-a costat și mă costă la un nivel nou, care mă solicita creativ ca nici un proiect de până acum, și descopăr, în timp ce editez, că nu e chiar rău. Am învățat să montez singur, în Premiere, ca să pot monta când vreau. Sau în fine, când am chef și idei. Poate de-asta a durat și așa mult. Dar ce face omul cu mâna lui…  Altfel, pe viitor, prevăd că o să-mi văd de viață linisitit.

Povesteşte-mi despre compania ta de teatru, Doctor’s Studio.

Ai niște date pe site, doctorsstudio.org. Am încercat să pun acolo cele mai deștepte explicații ale acestei inițiative. Necesare. Am realizat că nu-mi mai e de ajuns să memorez texte și să le spun pe o scenă în sensul ideii regizorale, care nu era a mea. Nu că a trebuit să joc în spectacole greșite, nu, am avut noroc. Dar cu timpul, am realizat că pot să scriu și eu, că pot să regizez și eu. Și am găsit niște oameni care cred la fel. Și uite… avem 1 an și jumătate, în care 2 premiere (una mondială), a 3-a (internațională) în câteva zile, 2 workshopuri internaționale, un film documnetar aproape gata, alte proiecte în toamnă. Niște teatru. Am niște piese în sertar. Și niște film. Am un serial. Jumătate în sertar, jumătate în cap. În fine- De fapt, Doctor’€™s Studio e ceva ce vine ca o soluție normală în momentul în care te decizi să nu mai aștepți să-ți sune telefonul.

Anul trecut ai fost directorul artistic al primei ediţii a festivalului naţional de teatru independent. Au avut loc reprezentaţii din mai multe oraşe din ţară. Are viitor un astfel de festival?

Are viitor orice, dacă oamenii își fac treaba cum trebuie. Și nu din datorie. Ci pentru că o fac pentru ei. Se uită mult scopul inițial. În fine. Mi-am dat demisia. Acceptând că suntem departe de ce înseamnă independent cu adevărat. Dar consecvența salvează independența. Nu mi-am dat demisia pentru că nu cred că acest viitor este posibil, ci din cauza unor oameni implicați, lângă care nu vedeam un viitor de care să fiu mândru.

Daniel Popa şi Ovidiu Mihăiţă  foto: Ionuţ Dobre
Daniel Popa şi Ovidiu Mihăiţă
foto: Ionuţ Dobre

Pentru tine, ce înseamnă datoria?

Datoria.  Dacă ar fi să respect capitolele documentarului meu, primul gând care îmi vine în minte este o lecție din manualul de a V-a, cred. Se numea chiar așa: „Datoria”, de Nicolae Tic. Și era despre un om al muncii care de la 9 la 5 se holba la un panou cu butoane sau ceva zid alb? În fine. La asta mă gândesc. Restul, e politică.

Şi, ca să închei într-o notă ruptă din filmul tău, ce te face să te ridici dimineaţa din pat?

Zilele astea, ceva păsări care cântă aici în pădure. Foarte rar alarma. Când am treburi oficiale. Dar vezi, mi-am condus viața în direcția asta în care mă pot trezi la orice oră vreau. De-asta mă trezesc, da. Să continui ce vreau să fac. După ce beau o cafea. De-asta cu aromă nu știu de care, cumpărată de mama de la magazinul din colț, unde o știe pe vânzătoare. Viața. Și nu întorc ceașca după ce o termin. O spăl, și mai fac una pe la 2, 3, şi…