Ce-ar mai fi de spus despre România și să nu ştiţi deja? Că suntem o ţară a paradoxurilor o ştim cu toţii, o țară în care cei bogaţi trăiesc lângă cei sărăci, fără o pătură de mijloc pe post de tampon? Că sistemul de educaţie e sub nivelul mării, că sistemul de sănătate nu mai există, iar cel juridic l-ar corupe şi pe Cel de sus? Că suntem săraci dar deştepţi şi toată lumea civilizată ne vânează capetele inteligente.? Că avem munţi şi văi de o frumuseţe nemaivăzută, pe care nu vrea să le vadă nimeni?
Ne plângem că nu putem, nu avem, nu ne ajută nimeni, nu putem schimba nimic. Că suntem tot ca în comuna primitivă, că la noi nu se schimbă nimic.
Mie îmi place ţara asta, habar nu am de ce, poate pentru că aici e casa mea. Nu ştiu şi nici nu mai vreau să ştiu ce mă ţine aici, dar dacă am hotărât că aici vreau să trăiesc, m-am gândit să schimb ceva, că doar pentru mine o fac. Aţi auzit de „schimbarea în bine începe cu tine?”, de „be the change you want to see in the world”? Eu am auzit și am început să cred că s-ar putea afla un adevăr în aceste expresii cu iz de discurs motivațional. Aşa că am renunţat la TV-ul care a transformat știrile în entertainement subțire și entertainementul în spectacol grotesc, am renunțat să mai citesc ziarele, prea tabloidizate pentru gustul meu, am renunțat să merg la mall fără nicio treabă şi la evenimente de socializare cărora nu le văd rostul. Încet încet, în viaţa mea se face tot mai lumină. A nu se citi ignoranţă, renuțarea la lucrurile care nu-ți folosesc înseamnă doar să faci curăţenie.
Mai greu mi-e să ocolesc proştii, că nu poartă bulină, așa cum poartă şi clădirile cu risc, dar încă sper ca intelingenţa mea ne-vânată de vestici să-mi folosească la ceva şi să mă ajute să-i identific după „miros”.
Ceea ce vă doresc şi vouă…
