Niciodată nu am privit participarea la un festival muzical ca fiind o metodă atractivă de petrecere a timpului liber. Am bifat câteva concerte, care întradevăr erau cuprinse în cadrul unei asemenea manifestări, dar veci nu mi-am dorit sa-mi iau cortul în spate şi să bântui în căutare de entertainment. Anul acesta însă, când festivalurile au venit la Mahomed şi seara s-a putut încheia în aşternutul curat de acasă, evenimentele de gen au căpătat un alt sens.
Dintr-o pură şi fericită întâmplare, mi-a fost dat să ajung la Electric Castle. Era sâmbătă, o vreme oribilă, astfel că aşteptam în parcare o turnură miraculoasă a serii ce părea a fi un mare chix. Era clar că nu aveam cum să-i mai prind pe cei de la Morcheeba, dar mă consolam cu gândul că-i mai văzusem în concert. În cele din urmă, ploaia a încetat aşa că am pornit în trombă spre zumzet şi lumini. Habar n-aveam pe unde e castelul, întrucât nu-l vizitasem anterior, iar scurtătura înnoroită şi întunecată nu era deloc prietenoasă. Ajunsă la poarta principală, mă simţeam cam derutată de valurile de oameni care mişunau în toate părţile, într-o linişte suspectă, fiind un moment între concerte.
Apoi… boom, am ajuns la main stage fix când au început cei de la Şuie Paparude, moment în care am zărit şi impunătorul castel. Ce atmosferă superbă! De atunci încolo, seara a fost într-o continuă creştere, iar norii nu au mai stors nicio picătură. O grămadă de oameni cunoscuţi, voie bună şi chef permanent de dans. Iluminarea specială a clădirii, cubul de fum, iazul şi zona chill, ruptă din alt film faţă de tot ce se întâmpla acolo, dădeau un vibe foarte bun.
De câteva ori însă m-am simţit ca şi cum aş fi invadat proprietatea cuiva şi-mi imaginam cum ar fi pentru baronul Bánffy dacă ar apărea atunci la un geam de la etaj, dornic să-şi admire curtea fix pe muzica celor de la Pendulum. Probabil i s-ar fi părut că s-a crăpat pământul şi toţi diavolii au ieşit la suprafaţă, executând mişcări distorsionate pe muzica Satanei.
Cu amintirea plăcută a Castelului, m-am îndreptat tot într-o sâmbătă, de data asta cu soarele pe cer, spre valea Gârbăului. Întrucât aveam ceva treabă pe acolo, am ajuns în miez de zi, cât să văd că nu prea e mişcare. Mă gândeam că mai durează până se trezesc petrecăreţii, însă după-masa a fost similară.
Aleea principală era împânzită de „bucătării” aparent insalubre, trăsătură comună de altfel pentru toate unităţile de acest fel amplasate în spaţii deschise, ce serveau preponderent prăjeli. Încă aştept cu interes ziua în care se vor găsi salate la discreţie şi preparate vegetale, nu doar garnituri.
Odată cu începerea concertelor, s-a dat startul la degringoladă. În afară de câteva nume, nu auzisem de restul line up-ului. Reiese că erau mai mulţi în situaţia mea. Fel de fel de scene, prost amplasate, mult prea aproape unele de altele sau vis-à-vis, astfel că într-un anumit loc se auzeau concomitent nişte răgete rock din dreapta, ceva electronic stuff din stânga şi bumtzi bumtzi din spate.
Câteva baruri din oraş s-au extins temporar şi în vale, cu mari speranţe de succes, însă amar trebuie să le fi fost gustul. Printre ele şi nelipsita caracatiţă a ”distracţiei” clujene, aceşti omniprezenţi storcători de bani şi batjocoritori undercover de clienţi, ce joacă slab rolul celor care acţionează doar întru divertismentul suprem al muşteriului.
În aşa spaţiu generos lumea părea puţină, feţele erau plictisite, comercianţii debusolaţi, iar cadrul era mai degrabă potrivit pentru festivalul berii, pe când atmosfera aducea a final de sezon la Eforie Sud, cand de la terasele goale urlă ceva muzică, iar jocul de lumini e so late 90s.
Activitatea cea mai interesantă a fost de departe bungee jumping-ul. Oare o să primesc vreodată setul de cojones atât de necesar efectuării saltului în gol? 🙂
Foto: Diana Câmpean
