Dacǎ nici zilele astea nu avem atracţii pentru toate gusturile în oraş, atunci nu ştiu când şi cum ar putea fi mai mult tam tam. Este suficient sǎ ieşi din casǎ şi invariabil te agaţǎ un eveniment. De bazǎ au fost Zilele Clujului, urmând proaspǎt începutul TIFF, iar printre ele s-au strecurat şi festivaluri mai scurte ca duratǎ, unele chiar drǎguţe.
Dintre ele aş menţiona un eveniment la care am participat mereu în ultimii ani şi anume Festivalul Luminii. Îmi place atmosfera de poveste indusă de aleiuţele luminate de flame plăpânde şi utopic vorbind, dacă s-ar putea să intre pe rând numai câte un adult, pentru un tur rapid, cred că s-ar trezi în fiecare o parte demult uitată. Cu gloata e mai greu, pentru că fiind destul de întuneric, preocuparea principală devine cea de a nu te bufni de ceilalţi şi de a nu cǎlca în vreo lumânare.
Anul acesta au fost 20.000 de gulguţe, adică cutiuţele în care stau lumânările, iar efectul a fost pe măsură, dar tare mi-ar fi plăcut să văd şi o lansare de lampioane. Oricum, multă muncă pentru realizarea cutiuţelor de hârtie, iar la aşa număr ridicat, pare că organizatorii trebuie să se apuce de îndoit şi lipit chiar de a doua zi, pentru următoarea ediţie… un fel de elfi ai gulguţelor.
Spre final, festivalul oferă un număr de jonglerii cu foc, special la rândul sǎu. Întrucât toţi ţin aproape, înghesuiţi pe 4-5 rânduri în jurul ariei de desfăşurare a giumbuşlucurilor, intervine problema de vizibilitate. Doar câţiva paşi înapoi erau deja suficienţi să zăreşti ceva mai mult decât spatele unui individ. Şi atunci oare nu ne-ar fi fost tuturor mai bine dacă ne-am fi îndepărtat puţin unii de alţii şi ne-am fi răsfirat pe ditamai bucata de teren pusă la dispoziţie? Hai fie, ca şi compromis am fi putut sǎ ne aşezăm în ordinea dioptriilor, dar cu siguranţă ne bucuram mai mulţi de spectacol astfel, căci focul se vede în noapte şi cu 20 de metri mai în spate, nu-i aşa?
La Zilele Clujului am participat doar la o parte din programul Operelor Clujene şi la spectacolul Filarmonicii de Stat Transilvania. O plimbare la pas pe Eroilor, stradă închisă circulaţiei în ziua cu pricina, îţi dădea ocazia să creşti treptat magia, lăsând sunetele să umple din ce în ce mai mult atmosfera. Cu excepţia mijlocului de bulevard, unde un patron neinspirat a zvârlit o boxă spre stradă, cât să tulbure momentul.
Destul de multă lume prezentǎ având în vedere frigul de afară şi genul serii. Sper că au ajuns în piaţa Unirii şi cei care nu frecventează asemenea reprezentaţii şi să le fi stârnit interesul, deşi la ce reacţii erau, nu prea cred că e cazul: la finalul unui moment, nişte domniţe se întrebau pline de amuzament „no, cat mai tre’ să aplaudăm?”, iar alţii mai pe fază remarcau „ia cǎ se întorc ăştia pe scenǎ, de ce?”. Pe scaunul din faţă s-a trântit un beţivan care după ce a huiduit bine, a fost pătruns brusc de moment şi s-a transformat în dirijor. Atât le-a trebuit celor de pe margine, pesemne plictisiţi de aşa manifestare simandicoasă, să simtă că li s-a meritat ieşirea. Probabil toată seara au aşteptat să sară Connect-R de după un violoncel şi cum asta nu s-a întâmplat, bun era şi numărul de stand-up comedy bahic.
Lăsând la o parte aceste aspecte, spectacolul în sine a fost frumos. Felicitări celor de pe scenǎ, care la 13 grade au făcut ca instrumentele să sune aşa armonios. Momentele maxime mi se par de fiecare datǎ cele în care pe lângǎ orchestră, corul izbucneşte în forţǎ, de ai senzaţia că se crapă cerul şi pământul, în timp ce tu eşti mic şi smerit.
Surse foto: citynews.ro, tumblr.com
