Inevitabil această scriere este pascală, cum altfel în Sâmbăta Mare?
Dacă e să aleg între Craciun şi Paşte, merg pe evenimentul iernii pentru că o naştere bate oricând o moarte. Nu ţin minte să fi rezonat vreodată cu sărbătoarea Învierii, ba mai mult îmi dă o stare uşor depresivă. Post, empatie cu suferinţa Mântuitorului, smerenie, poziţia ghiocel a păcătosului, un mix de senzaţii şi acuze care te fac să te simţi orecum vinovat pentru cele întâmplate.
Cursul religios al evenimentelor l-am prins mai mult prin viu grai, de la slujbe, din diverse dezbateri sau chiar de la filmele difuzate anual, înainte de Înviere. Într-o infimă măsură sper mereu că voi urmări un alt scenariu, fără trădare şi supliciu. Dar cum nu e aşa, intervine acea frustrare care îmi aduce aminte de mocirla ce ne înconjoară zilnic. Apoi se întâmplă neînchipuitul, Jesus învie şi sămânţa speranţei se sădeşte în sufletul credinciosului.
Depăşind partea religioasă, iată-ne puşi în faţa unui cârnaţ de simboluri, obiceiuri şi tradiţii, reguli nescrise ataşate sărbătorii.
Frenezia curăţeniei şi a felurilor de mâncare suceşte minţile gospodinelor. Au şi domnii rolul lor în ciopârţirea mielului şi în bătutul covoarelor printre blocuri, cât să producă hărmălaie şi să bage praful înpoi în casele celor care tocmai au gătat curăţenia. Presiune şi agitaţie, “vai câte mai am de făcut”…şi dacă nu gaţi ce? Nu poate învia Iisus dacă nu ai făcut curat în sertarul cu aţe şi dacă n-ai mutat mobila de la loc? Sau poate o să vină iepuraşul să dea cu coada pe lustră şi dacă se înnegreşte, te va capsa de mâna cea leneşă?
Cu 15 minute înainte de miezul nopţii, forfotă mare. Creştinii părăsesc domiciliul pentru a-şi lua cota parte de lumină. Rolul de Cenuşăreasă a bisericii e folosit de toţi adolescenţii ca motiv de flirturi nocturne. N-au nicio treabă cu slujba, dar se strâng ciorchini, cu mâinile împreunate a smerenie şi sufocându-se de râsete înfundate. După ce se depăşeşte vârsta menţionată, mersul la Înviere devine un fel de responsabilitate creştină. Încerci să asculţi povestea, însă e atât de lălăită expunerea asta bisericească încât greu ţii şirul evenimentelor. Te mai animezi când vine rândul turelor în jurul bisericii, cu lumânarea în mână, atent fiind să nu arzi geaca de piele cu iz de naftalină a cetăţeanului din faţă. După învârtire, în mintea majorităţii încolţeşte întrebarea: „mai stăm sau mergem să dăm iama în mâncare?” Acum că a înviat prietenul nostru, ne putem relaxa cu toţii.
Dar oare care o fi legătura între iepuri, ouă, cadouri pentru copii, miei, haine noi, pe de-o parte şi răstignirea pe de alta? Niciodată nu am aprofundat, dar se pare că a venit momentul. Aşadar:
– reiese că misionarii creştini ajunşi în mijlocul triburilor nordice, au dorit să-i convertescă la creştinism pe cei din urmă, lucru delicat. Astfel au căutat o sărbătoare păgână care să coincidă cu Înviere Domnului, încercând pentru început un mix între cele două. Ce au găsit a fost sărbătoarea fertilităţii dedicată zeiţei Eostre: o veche legendă spune că zeiţa a găsit într-o iarnă o pasăre rănită pe câmp, în zăpadă. Dorind să o salveze de la moarte, a transformat-o într-o iepuroaică ce şi-a păstrat posibilitatea de a depune ouă (what?!?). În semn de mulţumire pentru binefăcătoarea sa, iepuroaica decora ouăle făcute şi le dăruia zeiţei;
– din această legendă s-a născut şi tradiţia ca iepuraşul să aducă daruri copiilor… cum mai exact nu se menţionează, dar dă bine la comerţ;
– prima apariţie a iepuraşului ca simbol al Paştelui a avut loc în Germania, apărând menţionat în cărţi în jurul anului 1500… deci un der Hase;
– germanii sunt, de altfel, primii care au inventat dulciurile în formă de iepuraş, la 1800… şi apoi Haribo, iar apoi e history;
– obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi în prima zi de Paşte, semnificaţie a primenirii trupului şi a sufletului… motiv serios de shopping la Milano;
– treaba cu mielul stă pe scurt aşa: pentru evrei, sacrificarea făpturii era legată de ieşirea poporului evreu de sub stăpânire egipteană, pe când pentru creştini mielul este una din reprezentările lui Hristos, care se jertfește pentru mântuirea omenirii. Cu sângele mielului pascal evreiesc se curățau păcatele unui singur popor, însă cele ale întregii lumi au fost purificate numai cu sângele lui Iisus Hristos – mielul lui Dumnezeu … găsesec aberant ca în 2013 să mai sacrificăm animale în numele a orice. Mulţi nu ştiu de ce mănâncă mielul ăla şi nici nu vor să ştie, ci pur şi simplu vor să-l devoreze, iar dacă e în numele Domnului, cu atât mai bine!
Acum că ştiu semnificaţia simbolurilor, abia aştept să ciocnesc un ou colorat de o pasăre-iepuroaică şi să sorb din sângele Domnului, în timp ce mă uit la animalul mort în numele mânturii noaste. Amin!
Surse foto: mommeandhcg.blogspot.ro, someecards.com
