V-am mai povestit de copilăria mea sportivă. Cea în care, la sfarșit de săptămană o tuleam cu tata pe stadioane. Mă lua de mânuță și până noaptea, mama tot putea reîncălzi supa, că n-avea cine o manca.
Am colindat toate terenurile din Cluj. Pe Municipal, în Babeș, sus pe CMC și CFR, Dermata, am ajuns și pe Armata din Someșeni… Acasă eram aici, în parc, pe terenul mare și în spate pe terenurile de zgură, acolo unde se dădeau bătălii care egalau Stalingradul, unde surdo-muții îi cotonogeau pe cei de la Libertatea și Armătura și pe toți cei care le ieșeau în cale, de le săreau fulgii, unde o căzătură echivala cu trecerea prin șmirghel a jumătate din pielea fără echipament, unde te umpleai de praful negru de miroseai a locomotivă de ghezeș și o săptămană, putea măică-ta să te spele și cu peria de rădăcini!
Și acasă eram și în Babeș, acolo unde intrai la liber la greu prin cele un milion de găuri din gard, acolo unde aveai terenuri multe să te saturi de alergat, de dat pe tobogan, de urcat pe spaliere, de aruncat mingea în sus, peste plasă, de sărit feieș în bazin! Și acasă eram la nenumăratele meciuri ce se disputau acolo!
Era Parcul Universitar Victor Babeș, Babeș pentru prieteni, pentru cei ai casei. Spășit recunosc că, până la adânci bătraneți nu am știut ce stă scris deasupra porții de la intrare. La ieșire recitam de fiecare dată “PRO PATRIA EST LUDERE DUM VIDEMUR!“. Toată copilăria și tinerețea, de fiecare dată cât îmi permitea vremea, dădeam o fugă până acolo. În principal la bazin.
Am crescut, m-am lăsat de tata, el a continuat să meargă la tot ce a însemnat sport, la toate meciurile posibile, la orice nivel ar fi fost. Pentru el nu conta că este campionat orășenesc, județean, de C, de B, că juca CFR, Dermata, Libertatea, Medicina, Agronomia sau Carbochim. Fotbal să fie, sport să fie! Dar, mai ales U! Nu cred că a lipsit de la vreun meci din 1948 încoace, anul în care a primit vaccinul U.
Mă lua în brațe, mă urca di di, călare, îl ținem strâns de gât, mama după noi, mergeam la U la meci, pe stadion. Bani de tribună – tribuna veche de lemn pe care o rod cariile la Câmpia Turzii, pe care zilele trecute a pus sechestru Anafu – nu avea, așa că, de fiecare dată ducea cu el un taburet, la fel ca alții, cu miile, să aibă pe ce sta pe movila de pământ de-i zicea peluză și tribuna a doua. Și care tabureți, nu odată cădeau victime nevinovate evoluției scorului. Dacă era gol pentru noi, pentru U, sărea lumea în sus, uitând că trebe să și aterizeze la punct fix, mulți ratau, prindeau fals, lemnăria ceda, câte o gleznă mai troznea.
Dacă scorul ne era potrivnic, mai și vedeai tabureți zburători. Că, deh, așa-i în fotbal!
Locul nostru era, de regulă, cam pe unde urma să se edifice tabela de marcaj dintre peluza dinspre Someș și tribuna a doua, tabela aia de n-a funcționat în veci. Eu, ca să văd, dacă aveam de văzut și nu mă chema joaca, mă băgam în față, eram mic, gardul era din stâlpișori de beton și niște țevi orizontale. După un meci cu CFR Timișoara, când câțiva zurbagii au sărit pârleazul de au vrut să caftească niște arbitri, s-au montat și panourile de plasă de sarmă.- de unde am văzut niște monștri, azi sacri, precum Dragoman, Isac, Oaidă, Mircea Luca, Szoboszlay, Todor, Lutz, Costin, Nicoară, Petru Emil, Tabarcea, Dridea, Coracu, Kromely, Doctorul Georgescu, Mateianu, Ozon, Voinescu, Zavoda I și II, Csegezi, un clujean care a evoluat pentru Dinamo câteva sezoane, cu care aveam să fiu coleg de serviciu câțiva ani buni mai tarziu, și mulţi alţii.
Și ziceam că am crescut, drumurile m-au dus în alte direcții, dar freamătul stadionului mi-a rămas… Și cea mai tare trăire o am cu scandarea aceea oțeloasă, simplă, repetată, repetabilă pană la infinit: HAIDE U! HAIDE U! HAIDE U!, care nu contenește minute în șir.
Și tata continua să meargă peste tot. Și peste tot avea prieteni, în tribună sau peluză te așezai langă prieteni, nu contează cu cine ții! Este doar sport. Și avea un cumătru mecanic de locomotivă, care avea un ginere la Libertatea, care venea cu doi vecini de la Armătura. Și se uitau la meciul CFR-ului, apoi beau o bere toţi la bufetul Kovary și fiecare în treba lui. Și săptămana viitoare la fel. Și anii următori, tot așa…
Anii șaptezeci, Doctoru’ Constantin Rădulescu trece, silit de Directorul general de la Regională, de la U la CFR. Că Doctoru era U-ist. Antrena echipa U. Şi era medic orelist la Policlinica și Spitalul CFR, și pentru că CFR ul nu prea avea echipă, pentru că nici jucători nu prea avea, pentru că veșnic jumate din echipă era primită în dar de la U, din ce ne prisosea, Directorul l-a pus pe Doctorul să aleagă, că dacă e plătit de la Regională să facă bine și să urce în Gruia și să facă echipă acolo!
Și Doctorul făcu echipă ! Au intrat în A și au jucat cateva campionate fericite, cu U meciurie se terminau la egal, că așa voia Tovarășul de la Județ. O vreme în care stadionul din Gruia era băgat la coafat, ambele echipe jucau pe Municipal, toată lumea era acasă.
Și vine un an în care treburile merg rău pentru ambele, codașe, date sigure la retro. Și vine ultima etapă, noi, meci acasă cu Dinamo, dacă nu scoatem un egal suntem în B, dacă milițienii nu bat cu cinci goluri diferență, ia Steaua campionatul.
CFR deasupra liniei! Bate Dinamo cu cinci, Clujul în lacrimi, ruină peste noi. Tristețe, sudălmi, durere.
Dar, la ieșirea jucătorilor, la poarta mică dinspre Strand, sărbătoare. Un grup de vreo treizeci de suporteri fac zid și scandează Dinamo! Dinamoo! Bravooo, bine ați făcut!
Erau suporteri feroviari. Erau prieteni cu tata. Mulți ani au stat împreună la meciuri, când în deal, când în vale, multe aldămașuri au băut la bucuriile clujenilor. Dacă juca U acasă și la radio se anunța că CFR-ul a marcat în deplasare, sărea tot stadionul în picioare, etapa următoare se putea întâmpla ceva similar pe CFR, iar azi ei strigă Dinamo, îi aclamă pe milițienii pe care-i urau cu toții pentru nesfârșitele potlogării, silnicii și jafuri comise împotriva sportului și a sportivilor acestei țări.
Prietenii lui strigau Dinamp. Și l-am văzut cu lacrimi în ochi. Pe tatăl meu l-am văzut în lacrimi, cum nu-l mai văzusem niciodată. Din acea zi nu a mai călcat în Gruia. Nici eu! Foarte multă vreme.
Vremurile se schimbă, rănile se-nchid. Sportu-i sport, războiul e război. Să nu-mi dați lecții de U-ism ! Mai ales voi, cei ce vă-nfrățiți cu dracu’ și purtați fulare cu câini, voi cărora Bornescu vă e idol, uitând că ne-a îngropat!
Tiberiu Matei
