Fotograful Răzvan Voiculescu lansează albumul “DOR de ROST” la Cluj

Fotograful Răzvan Voiculescu lansează, vineri, 18 martie, ora 18.00, la Restaurant ROD din Cluj-Napoca (Calea Turzii, nr.160), albumul și filmul „DOR de ROST”, la doi ani de la prima parte a aceluiași proiect, “ROST – esențe, gusturi și stări românești”.

Evenimentul va include o proiecție de fotografie și vizionarea filmului “Dor de ROST” urmate de discuții libere și degustare de vinuri.

Printre invitați se numără Mircea Groza, Dana Graura și Horia Simon.

Noul album “DOR de ROST” conține 320 de pagini de ipostaze impresionante ale rostului, această “colecție de căutări”: meşteşuguri, obiceiuri, momente, poveşti de viaţă. Albumul este însoțit de o hartă artizanală a „Păstrători de Rost” și de un DVD cu scurtmetraj, produs de Ana Maria Pîrvan, Răzvan Voiculescu și Răzvan Sima.

Stefan Blogos la afumatoare 01 m
Stefan Blogos la afumatoare 01 m

“E un album pe care, odată ce îl parcurgi, ajungi să vezi fragmente ale unei lumi fascinante, pe care în vuietul vieții contemporane, mulți o credeam pierdută: satul românesc în viziunea lui Răzvan Voiculescu. E o lume veche, de emoții intense și întinse cât o țară – despre cele bine orânduite, ale noastre.” Răzvan Voiculescu – Fotograf

Ambele volume ale proiectului ROST au avut ca temă principală ideea unei lumi aflate la apus și faptul că în satele şi oraşele mici ale României majoritatea meşteșugurilor tradiționale dispar, iar odată cu ele, și crezul și tradiția satului tradițional.

Răzvan Voiculescu a vrut să surprindă în noul său album ideea de rost pe care o reprezintă păstrătorii de tradiții, de care vom auzim din ce în ce mai des ca fiind ultimii de acest fel: „ultimul fierar”, „ultimul potcovar”, „ultimii rapsozi”. Dincolo de impactul cultural, beneficiul social al proiectului este acela de a oferi o alternativă de modele, de eroi autentici, umani, plini de riduri, dar mai ales de povești.

Maini cu ciocan 04 m
Maini cu ciocan 04 m

“Am început prin a căuta Rostul românesc. I-am aflat pe păstrătorii lui. Şi cunoscându-i pe ei, am început să mă recunosc pe mine. Câteodată într-o vorbă pe care mi-au spus-o, altădată într-un gest, de multe ori chiar şi într-o tăcere. Şi nu de puţine ori într-un blid aburind.”