„Să fii un bun român! ” – erau cuvintele pe care Papa Pius al X-lea i le adresa lui Raymund Netzhammer, în anul 1905, cu ocazia numirii sale ca şi Arhiepiscop Romano-Catolic de Bucureşti. Deloc entuziasmat, într-o primă fază, vis-à-vis de perspectiva de a face pastoraţie într-o ţară majoritar ortodoxă, unde reticenţele faţă de catolicism erau atunci foarte mari, noul Prinţ al Bisericii Latine şi-a început misiunea românească sub zodia scepticismului. La ora când păşea în România, renumitul teolog de origine germană se impusese deja în conştiinţa multora ca o personalitate ştiinţifică de renume continental. Între altele, el era un foarte bun cunoscător al ritului român bizantin, dovedind vaste cunoştinţe şi în domenii precum: arhitectură, matematică, fizică, istorie, chimie, geodezie, geografie, numismatică, arheologie şi, mai ales, fotografie.
Fiecare dintre aceste aptitudini, la fel ca şi minunatele realităţi de la noi care, timp de 19 ani, i-au marcat existenţa zilnic, l-au făcut să fie un alt om. Mai mult, el a reuşit să-şi transforme scepticismul iniţial în acel elan sufletesc pe care îl simţi şi îl trăieşti la maxim în clipa în care înţelegi că ai înaintea ta Călătoria şi Provocarea Vieţii. Cele aproape 1500 de pagini de jurnal, redactate în perioada 1905-1929, reprezintă impresii şi experienţe româneşti unice care au fost consemnate aproape zilnic. Sau poate chiar mai mult… ele pot constitui şi un veritabil „Testament de Suflet” elaborat în timp de către un Prinţ al Bisericii Universale care, îndrăgostindu-se de fermecătoarea Românie, a învăţat, inevitabil, să fie şi un… bun român. În fapt, acel român adevărat ce înţelege oricând un adevăr fundamental: deşi nicăieri pe lume nu există o Şcoală a Speranţei, oamenii frumoşi şi locurile splendide din propria ta ţară sunt tot atâtea căi deschise spre lumi nebănuite unde nu ai cum să nu găseşti puterea de a spera, de a iubi şi de a continua să mergi spre împlinirea marilor tale idealuri. Şi aceasta nu înainte de a te armoniza, contopindu-te, într-un final, cu tot ceea ce este admirabil în faţa ochilor minţii şi ai inimii.
Din Bucovina şi până la piscurile Carpaţilor, din Banat şi până în Dobrogea fermecătoare unde căuta vestigii paleocreştine, neobositul apostol-cărturar creştea zilnic ca român, strângând în profunzimile sufletului comori nebănuite. Călătorea neobosit cu trenul, alteori cu vaporul sau chiar cu căruţa trasă de boi. Vizita satele româneşti şi ungureşti din Transilvania, mergând per pedes apostolorum. A intrat în biserici şi mănăstiri ortodoxe, a participat la slujbe, a vizitat, cu ocazia sărbătorilor, înaltele feţe bisericeşti din România, împrietenindu-se şi cu mulţi călugări români. S-a declarat entuziasmat de bucătăria şi ospitalitatea românească, impresionându-l costumul popular, dar mai ales măiestria ţăranului român, frumuseţea caselor şi a troiţelor sale. Dar, dincolo de toate, l-a emoţionat pioşenia oamenilor simplii de la ţară care, aşteptându-l cu alai în faţa lăcaşelor de închinare, frumoase şi proaspăt văruite, participau cu bucurie la Sfintele Taine. Atmosfera plăcută, intimă şi plină de căldură din bisericile locului l-au făcut pe înaltul prelat să simtă o adevărată mângâiere, dar şi un elan puternic de a privi, cu entuziasm, spre viitor.
Gândind şi simţind româneşte, el se schimbase mult ca om faţă de cum venise. Dar dincolo de toate, a înţeles ceva care este atât profund şi atât de actual chiar şi în zilele noastre. Înainte ca locurile şi oamenii de lângă tine să ţi se pară o minunăţie, e necesar ca, în prealabil, tu să fii aşa în tine însuţi… doar cel care ştie să adune în sine trăiri şi experienţe de neuitat, pe care să le împartă apoi şi cu alţii, va fi în măsură să vadă cât de multe strălucesc în imediata sa apropiere. E unul din cele mai preţioase daruri pe care le poţi primi pentru propriul tău suflet. În plus, adevărata cunoaştere nu constă doar în aceea că trebuie să aduni multe de care să te bucuri doar tu, savant, în „turnul de fildeş” al erudiţiei proprii. E necesar să te deschizi spre oameni, locuri, experienţe şi idei cu care să te armonizezi şi să vibrezi în mod delicat, creând, astfel, punţi trainice peste prăpăstiile intoleranţei şi indiferenţei. Doar aşa eşti în măsură să îi apropii pe oameni de tine. Mai mult, ajungi să transformi răceala sufletească în ataşament şi compasiune, neîncrederea în deschidere, iar ura în iubire faţă de toţi cei pe care, mai apoi, îi găseşti şi vezi, cu ochii inimii, ca fiind minunaţi şi de neuitat. Prin ei, vei trece oricând pragul speranţelor, căci orice cale, în marile tale provocări, îţi va fi tot timpul deschisă…
Surse foto: resursecrestine.ro, teonegura.wordpress.com, cabanalamunte.ro
