Continuăm în Revista Bulevard seria opiniilor cu pririvre la proiectul de la Roşia Montană şi vă prezentăm astăzi mesajul deputatului de Cluj, Aurelia Cristea. Mesajul a fost postat astăzi pe site-ul acesteia, în urma unor dezbateri publice început de Aurelia Cristea pe 3 septembrie, invitând cetăţenii să îşi exprime şi/sau transmită părerile privind proiectul de lege care reglementează unele măsuri aferente exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roşia Montană şi stimularea şi facilitarea dezvoltării activităţilor miniere în România.
Aurelia Cristea:
Am decis să vorbesc astăzi despre protestele împotriva proiectului de exploatare a aurului de la Roşia Montană. Şi mi-ar plăcea să rostiţi fiecare dintre dumneavoastră, măcar în gând, aceste cuvinte: protest, împotriva cianurilor, aur şi Roşia Montană. Pentru că, până acum câteva zile, aceste cuvinte erau evitate de majoritatea politicienilor din România. Să fim sinceri, măcar acum, niciunul dintre noi nu a dorit să adopte o poziţie tranşantă privind acest subiect. A fost tabu. Dar tocmai dimensiunea acestor proteste trebuie să ne amintească ceva esenţial: că aici, în Camera Deputaţilor, în Parlament, între noi, cei aleşi şi învestiţi cu putere şi încredere de către mii şi zeci de mii de oameni, nu ar trebui să existe cuvinte interzise.
Bănuiesc că nu mai este un secret pentru niciunul dintre noi că în marile oraşe ale ţării, mii de tineri au ieşit paşnic în stradă, pentru a spune NU unui proiect de lege cel puţin controversat. Dar credeţi-mă, am fi rău-intenţionaţi şi naivi să credem că mişcarea “Salvaţi Roşia Montană” se referă doar la un spaţiu fizic, la o zonă din Munţii Apuseni.
Protestele din stradă înseamnă mult mai mult, oricât am încerca să le minimizăm dimensiunea sau efectele. Şi e greşit, stimaţi colegi, să începem să etichetăm oamenii care participă la proteste. Aş vrea să înţelegem cu toţii că atunci când în Bucureşti şi Cluj şi alte oraşe ies zeci de mii în stradă, nu este important ce declarăm noi, indiferent de televiziune sau mediul de presă. Este important că oamenii aceia au ieşit în stradă în număr atât de mare. Evidenţa, realitatea, e acolo, în număr şi voinţă. Şi în vârstă. Faptul că ei sunt în stradă înseamnă că noi greşim.
Şi pe drept cuvânt, putem să ne întrebăm: ce le-am oferit noi, în ultimii 20 de ani acestor tineri? Cu ce i-am ajutat, ce avantaje fundamentale le-am creat? Cum ne-am respectat, în aceşti ani, jurământul depus la începutul fiecărei legislaturi?
Ce motive de încredere am sădit în această generaţie? Ce vis le-am apropiat? Ce motiv de mândrie naţională, ce poveste de succes, ce proiect le-am propus noi, pe termen lung?
Niciunul. Otrava de care se feresc zilele acestea tinerii care ies în stradă are şi o natură emoţională. “Oamenii de la Roşia Montana nu vor decât să muncească”, spune o reclamă difuzată în exces zilele acestea la televizor. E normal ca oamenii să-şi dorească să muncească şi să aibă o viaţă liniştită de familie. Au fost, însă, abandonaţi în mirajul unei soluţii singulare: a aurului salvator de sub munţii Apuseni. Nimeni nu le-a spus că materia preţioasă e tocmai în ei înşişi, în jurul lor şi în potenţialul extraordinar al locurilor în care trăiesc.
“Legea distrugerii Roşiei Montane, NU în numele meu”, spun protestatarii, în stradă. Şi sunt îndreptăţiţi să îşi dorească un viitor curat. Iar mediul politic arată că încă nu e suficient de matur să transforme această ură, această otravă care face ca românii să urască români, orice s-ar întâmpla cu exploatarea de la Roşia Montană.
Dragi colege, dragi colegi,
Ura nu este şi nu trebuie să fie un proiect. Semnalul acestor proteste din stradă este că avem o generaţie diferită de tot ceea ce am trăit din ’89 încoace. Şi dezamăgită de ce i s-a oferit. Nu le-am arătat, până acum, decât că trebuie să se descurce oricum, cu orice preţ, învăţându-i lecţiile unui sistem politic moştenit din dictatură. Nu le-am oferit decât umile posibilităţi de compromis, portiţe de scăpare, dar nimic trainic, nimic pe măsura lor. Nicio şansă să participe la o construcţie coerentă numită ţară.
Înainte să-i judecăm, să ne punem în pielea lor. Înainte să îi etichetăm, să ne întrebăm dacă nu cumva şi copiii noştri fac parte din această generaţie. Până să ştim ce vor, trebuie să ştim ce nu au. Şi putem măcar bănui. Aici doream să ajung. La nevoia unui proiect naţional.
Acum şi aici. Avem majoritatea politică, avem înţelegerea şi voinţa care ne permite să acţionăm în favoarea viitorului. Avem puterea să schimbăm întreg eşafodajul consolidat în ultimii ani, în care ne-am complăcut să facem politică. Modelul liderului care seamănă ură trebui să dispară. Altfel, fie ne schimbăm noi, fie ne vor abandona ei. A ajuns dublul limbaj, au ajuns toate şmecheriile, s-a umplut paharul. Cine are urechi de auzit, înţelege că asistăm la avertismentul final. Împreună, trebuie să învăţăm să ne ascultăm şi să ne iubim. Împreună trebuie să găsim soluţiile şi să creăm viitorul. “Uniţi, salvăm”, strigă mii de oameni în stradă. Şi ei ne arată calea.
“Uniţi salvăm România”, trebuie să fie răspunsul nostru! Dumnezeu să binecuvânteze România.
Sursa: aureliacristea.ro
