Mai toţi am participat la reuniuni formale, fie ele recepţii sau cine oficiale. Unii fac un sport din ăsta, pe când alţii participă ocazional. Oricum ar fi, evenimentele de gen sunt destul de scorţoase.
Dacă statul la masă e cum e, participarea la cocktail-uri bipede poate fi dificilă, măcar din două puncte de vedere: fizic şi social. Nu e deloc comod să stai o oră – două sau cât o fi protocolul, fără posibilitatea de a-ţi odihni membrele. Mai sprijini o masă înaltă, mai un perete, dar de la un moment dat tot îţi vine să dai un search după un scaun. Pentru doamne o fi şi mai neplăcut procesul, deşi unele sunt atât de obişnuite cu tocurile, încât atunci când se descalţă, piciorul le rămâne în aceeaşi formă, stând pe vârf.
La o sindrofie de acest fel, dintr-o simplă privire poţi să-ţi dai seama de raportul cantitativ dintre sexe. Cu cât vezi mai mult negru în faţa ochilor, cu atât e mai clar că posesorii de costume şi cravate sunt majoritari. În timp ce ele mai îndrǎznesc să fie nişte pete de culoare, ei vor renunţa cu greu la sacoul sobru.
Dacă ajungi mai târziu sau dacă din start sunt insuficente măsuţe, fie te înfigi pe undeva, dar pentru asta trebuie să fii sociabil, fie te retragi pe margine, asta însemnând că nu eşti prea confortabil. În cazul în care în spatele tău se mai strecoară şi alţii, mai aproape de perete, atunci poţi fi sigur că nu te simţi cel mai outsider de acolo.
În caz că e şi bufet suedez, se declanşează sindromul “românul la all inclusive”. Farfurii pline vârf cu orice se poate, umplute şi reumplute, de săracul stomac nu ştie ce l-a lovit şi cum să mai sorteze balastul. Procesul de îngurgitare se desfăşoară la aceleaşi măsuţe cât un ac cu gămălie, pe care abia dacă poţi să-ţi pui farfuria, fără loc de tacâmuri, în timp ce vrând-nevrând te uiţi la salata din gura vecinului.
La cine oficiale treaba stă puţin diferit, plusul fiind existenţa scaunului şi masa ce o poţi folosi drept barieră şi metodă de apărare socială. În schimb nu ai mobilitate, aşa că dacă ai momente în care ai vrea să diversifici, eşti cam blocat. La astfel de evenimente intervin o multitudine de reguli în ale manierelor, prea puţin necesare aş spune eu. Am evoluat, am învăţat să nu mai mâncăm direct cu mâna sau mai rău, sa ne aruncăm cu capul în blid, ştim să nu plescăim, să nu facem greţoşenii şi să nu producem disconfort celor din jur în general, să ne ştergem la guriţă la final de ospăţ şi astfel să ne ridicăm curaţi de la o masă. Good enough. De ce trebuie să ne formalizăm atât şi să ţinem de un surplus de reguli care nu mai au legătură cu o nutrire decentă? Totuşi, câţi dintre noi îşi aranjează masa acasă cu trei seturi de tacâmuri şi tot atâtea pahare, iar când se aşează pe scaun îşi plasează tacticos şervetul pe picioare? Dacă nu facem asta în mod curent, de ce atunci când ne reunim într-un „cadru formal”, tot noi, aceeaşi noi, devenim protocolari din cale afară? O grămadă de aşa nu-uri şi etichete, de până la urmă, de la atâta rigiditate, ajungi să trăsneşti cu tacâmul de farfurie, încât eşti auzit la trei mese distanţă… ups!
Sursă foto: ownthedollar.com
