De data asta vă scriu de departe, din Asia, unde am venit să văd cu ochii mei adevărul poveştilor pe care le aud de o bună bucată de vreme. Tot ce e ieftin şi de o calitate îndoielnică e presupus a veni din China, la fel şi ce e cu un raport calitate-preţ bun. Nu de alta dar şi pe I-phone-urile şi toate I-urile pe care le folosim, şi de care suntem tare multumiţi, tot “Made in China” scrie.
Rând pe rând, branduri consacrate au externalizat producţia în China, păstrând în laboratoarele proprii viziunea, design-ul şi inovaţia. Nu sunt cea mai în măsură să analizez de ce s-a întâmplat acest fenomen (îi lăsăm lui Eusebiu Burcash plăcerea de a ne desluşi acest film însă cu siguranţă cuvântul BANI are legătură şi cu povestea externalizării producţiei în ţara unde “umblă câinii cu covrigi în coadă”. Aşa că am plecat pentru 2 săptămâni la toate târgurile pe care le-am prins în China şi mi-am propus să merg puţin pe firul celor 2 lumi paralele care par să se împletească în această ţară atât de natural: Originalul şi Fake-urile.
Prima parte a călătoriei a fost una plăcută, nu de alta dar nu se poate să nu-ţi placă ce au făcut englezii din Hong Kong. Iar originalul ne zâmbea din toate vitrinele: Chanel, Gucci, Prada, Apple Store, Val Cucine, Miele; înăuntru găsind exact ceea ce ma aşteptam: un personal vorbitor de limbă engleză, cu o atitudine poate puţin prea politicoasă după gustul meu, însă specifică culturii asiatice iar produsele… cu siguranţă autentice. Până aici nimic în neregulă, doar că strada, paralelă fizic vorbind cu lanţurile de magazine, era plină de copiile produselor de pe raft. Atâtea genţi Chanel pe metru pătrat nu am văzut niciodată! Eşarfe, bijuterii, jeanşi, aproape toată lumea era din cap până în picioare un amalgam de branduri europene luxury, purtate atât de natural încât apartenenţa la diferitele clase sociale era ştearsă pur şi simplu cu buretele.
Acum 3 zile însă am plecat în China Continentală, într-un oraş care păstra ca asemănare cu Hong Kong doar înălţimea clădirilor, fără urmă însă de civilizaţie inspirată din frumoasa Anglie. Doar genţile Chanel se împleteau cu mizeria de pe străzi şi comportamentul suburban al majorităţii chinezilor de care îi întâlneam, din care unul la 3 persoane scuipa fără jenă pe stradă. Deja îmi cântam versurile de la “Going back West!”, bucurându-mă că voi ajunge cât mai repede în hotelul de 5* rezervat şi voi putea intra pe Facebook să fiu mai aproape de oameni frumoşi.
N-a fost să fie aşa, pentru că hotelul era de fapt o clădire cu apartamente de “cinci stele”, din care doar vreo 2 erau originale, restul de 3 fake; comunicaţiile nu funcţionau decât atunci când aveau chef şi mail-urile ajungeau la destinatari fără conţinut. Vodafone ne anunţă că un minut costa 2 euro şi factura de date începuse deja să curgă cu o viteză demnă de Bursa de pe Wall Street. Pe stradă, la fiecare 5 minute erai abordat de câte o persoană care îţi spunea într-o engleză ciudată “Copy watch, copy bag. Many, many!”. În rest, same old story: Chanel, Prada, Gugucci, nu mai conta că erau fake sau originale, tot ce-mi doream era să ajung din nou în Hong Kong.
În ultima seară însă, cred că am simţit nevoia de adrenalină şi văzând prea multe filme americane cu reporteri în căutarea adevărului, i-am răspuns afirmativ unuia dintre asiaticii care îmi arată a nu ştiu câta oară o fotografie cu “many, many”. L-am urmat prin tot felul de catacombe şi străduţe întortocheate, din sens opus venind o gramadă de europeni cu plasele cu gentuţe şi un zâmbet fericit pe faţă, gândindu-se probabil la bucuria pe care o vor face doamnelor ce-i aşteaptă acasă.
Am ajuns într-o odaie mică doldora de gentilici, ceasuri şi portofele, pregătindu-mă să-i arăt vânzătorului defectele copiilor ieftine care stăteau pe raft ca la Oser. Zis şi făcut, doar ca era foarte insistent şi deja scosese aproape jumătate de marfă să-mi arate cât de bine sunt făcute. Toate erau “ultimul model”, cu “certificate de garanţie şi săculeţ de praf”, doar doar mi-oi deschide portofelul să plătesc măcar una. Când a văzut că nicicum nu-i iese, mărinimos mi-a spus că trebuie să merg cu el în altă parte, unde are copiile de calitate pentru “cunoscători”.
Şi am pornit iarăşi prin catacombe, prin locuri tot mai îndoielnice şi mai întunecoase. Curajul mă părăsise deja şi mă întrebam ce mi-a trebuit distracţia asta însă nu prea mai aveam cum să dau înapoi că nu mai ştiam nici drumul şi peste tot erau tot felul de feţe ciudate. Magazinul “neautorizat” de fashion era la etajul 3 al unuia dintre cele mai jegoase blocuri pe care le-am văzut vreodată şi am intrat hotărâtă să fac pace cu vânzătorul şi să cumpăr ceva, orice, numai să mă ducă înapoi pe o stradă luminată. Cred ca asta era şi idea lui pentru ca îmi arata fake-urile care, având în vedere că erau mai “originale” că cele din locaţia precedentă, erau şi mai scumpe. Aşa, la prima strigare un Chanel era 2800 Yuani, cam 350 Euro. Cam scump pentru un fake, însă nici eticheta de la cea originală. Ne-am negociat cu el până la 900 Yuani dorindu-mi din tot sufletul să îi ia şi să ajung cât mai repede într-o stradă circulată. Surpriza a venit atunci când am scos banii şi după ce s-a uitat atent la ei mi-a spus: “No good money!”, “Fake money!” M-am enervat atunci, mai ales că deja nu mai înţelegeam jocul, nu de alta dar abia scosesem banii dintr-un bancomat al Bank of China şi, profitând de ieşirea unui alt “cumpărător clandestin” am forţat uşa şi printre aurolaci şi pisici isterice am ajuns înapoi în stradă, bucuroasă că filmul s-a terminat şi promiţându-mi că never ever nu voi mai face pe “reporterul curajos” (dragă redacţie Bulevard, pe mine să nu contaţi ) şi că pentru adrenalină voi încerca bungee jumping, paraşutism şi alte activităţi de oameni întregi la cap.
Povestea nu s-a terminat pentru că mai târziu, la restaurant, am primit aceeaşi replică de la chelneriţă: “No good money! This is fake money!”. A continuat şoferul de taxi şi deja mi se părea că acest film prost regizat a durat mult prea mult. Am adormit verificându-mi toti banii din portofel, analizându-i, căutând diferenţe şi într-adevăr: 3 dintre hârtiile de 100 Yuani nu aveau inserturile de la celelalte!!! În ţara în care nu distingi originalul de fake, până şi banca îţi dă, la bancomatele autorizate şi bani falşi şi adevăraţi, după cum ţi-e norocul! M-a buşit râsul gândindu-mă cum a părut povestea în viziunea asiaticului: o nebună blondă a încercat să cumpere o geantă falsă cu bani falşi!
De fapt, toată această lume paralelă a fake-urilor, extrem de bănoasă pentru tot lanţul care o întreţine de la producător la revânzătorul din stradă, există peste tot şi doar pentru că are consumatorul ei. Vanitatea, “My favourite sin!” în replica lui Al Pacino, e motorul demonstraţiilor de luxury din jur, de cele mai multe ori la persoane care au pierdut sensul frumosului, bunului gust şi bunului simţ.
Din categoria “Mama, I’m coming home…” îmi termin acum povestea, nu înainte de a vă spune că, din toate gentuţele pe care le-am vazut aici, am ales să mă păstrez pentru ultima colecţie de la Musette. Au una galben-ocru superbă. Cam multe despre genţi dar asta e… sunt femeie!
La bună reauzire pe Bulevard,
Diana
Sursă foto: flickr.com
