Muzeul Abandonului | MISIUNE ȘI VIZIUNE
Muzeul Abandonului este un muzeu-forum digital și participativ ce își propune o mapare a culturii abandonului și redarea unei narațiuni istorice a fenomenului abandonului copiilor în România.
Muzeul Abandonului răspunde și unei urgențe punctuale: recuperarea memorială și istorică a Căminului-Spital pentru Minori Deficienți Irecuperabili din Sighetu Marmației, un loc simbolic, de referință, pentru întreg fenomenul abandonului în România. Clădirea căminului de la Sighet, unde s-au făcut filmările ce făceau înconjurul lumii acum 30 de ani, abandonată la rândul ei în urmă cu 20 de ani, a fost conservată digital prin scanare 3D, imortalizată cu toată forța tulburătoare a istoriei ei, și a devenit, prin digitizare, căminul simbolic al Muzeului Abandonului.
Muzeul își propune să devină un spațiu de exprimare, sigur și vindecător, pentru o comunitate uriașă a cărei traumă colectivă nu a fost niciodată cu adevărat recunoscută și discutată public – cea a sutelor de mii de copii care au fost abandonați în anii comunismului după interzicerea avortului prin decretul 770/1966, dar și în istoria recentă a țării noastre.
În cei 30 de ani care s-au scurs de la schimbarea regimului politic, nu a existat nicio acțiune oficială din partea Statului Român care să recunoască public trauma supraviețuitorilor sistemului de protecție a copilul.
Pentru ca o traumă colectivă să înceapă lungul drum către vindecare, trebuie în primul rând să fie acceptată social. Iar pentru asta e nevoie de public. De noi toți. Muzeul Abandonului va deveni acest forum atât de necesar în care să aibă loc întâlnirea dintre publicul larg și comunitate invizibilă a copiilor abandonați din România.
Muzeul Abandonului vorbește despre ce nu se mai poate tăcea. Tăcerea atestată de martori din leagănele de copii de la începutul anilor ’90 era asurzitoare. Din încăperile uriașe cu sute de pătuțuri nu se auzea aproape nici un sunet. Și nu pentru că erau goale. Bebelușii abandonați nu plâng; nu cheamă niciodată pe nimeni, pentru că nimeni nu se duce vreodată la ei.
DONEAZĂ PENTRU COLECȚIA MUZEULUI FOTOGRAFIA UNUI OBIECT CU POVESTE.
Creatorii Muzeului se adresează cu această chemare comunității adulților care au trecut prin sistemul de protecție a copilului, dar și medicilor, asistenților sociali, psihologilor și altor profesioniști implicați în reforma sistemului de protecție a copilului ce păstrează colecții de obiecte-mărturii a ceea ce au văzut și au trăit, obiecte pe care nu le-au putut lăsa în urmă, dar care însă îi apasă cu încărcătura lor emoțională. Se speră ca donarea acestor obiecte însoțite de povești să fie un act de liberare.
Colecția și expozițiile muzeului sunt găzduite digital de Cămin-Spital pentru Minori Deficienți Irecuperabili din Sighetu Marmației. Această clădire tulburătoare, unde s-au filmat imaginile șocante care au făcut înconjurul lumii la începutul anilor ‘90, a rămasă neatinsă din iulie 2003, când instituția a fost închisă definitiv și copiii au fost mutați în servicii sociale alternative. În cadrul proiectului Muzeul Abandonului, clădirea a fost conservată digital în regim de urgență prin scanare 3D și documentare foto-video, înainte de a fi renovată și amenajată pentru alte scopuri.
Muzeul Abandonului va fi el însuși un adevărat CĂMIN SPITAL pentru memoria abandonului și a instituționalizării copiilor în România.
CĂMINUL este o CASĂ, un ACASĂ care simbolizează grijă și conținere. Obiectele, imaginile, amintirile și poveștile supraviețuitorilor vor găsi astfel un spațiu sigur, conținător unde să se poată așeza și intra în dialog.
SPITALUL este componenta vindecătoare a unui astfel de demers. Etimologic, curatorul este un vindecător (din lat. curo, curare = a avea grijă de, a vindeca). Mare parte din supraviețuitorii orfelinatelor (post)comuniste sunt lipsiți de o poveste de viață, nu au imagini cu ei copii, nu știu de unde vin și, mai grav, sunt în continuare discriminați, iar trauma lor nerecunoscută.
Într-o măsură mai mare sau mai mică, întreaga societate românească a fost traumatizată în căminele-spital: de la supraviețuitorii direcți ai orfelinatelor românești, până la angajații sistemului de protecție a copilului, angajații ONG-urilor implicate, până la telespectatorii imaginilor înregistrate în anii 1990 la Sighet și în alte orfelinate. Liniștea mormântală care s-a lăsat peste această poveste nu este decât o dovadă în plus că rana este adâncă și încă dureroasă.
30 de ani mai târziu, toate aceste voci se pot auzi în Muzeul Abandonului. Pentru fiecare dintre ele, muzeul este altceva.
