Mihaela Pascu-Oglindă, autoarea romanului „Camera de probă“, spune că pentru ea scrisul reprezintă modul prin care își conturează „existența în lume“.
„Scrisul mă completează, e punctul de sprijin pe care fiecare om și-l consolidează prin ceea ce știe că îi aduce bucurie. Fără scris nu aș mai fi eu“, spune Mihaela Pascu-Oglindă, într-un interviu pentru Revista Bulevard.
Romanul său de debut, „Camera de probă“, apărut recent la editura Eikon, spune povestea lui Anton, un actor care alege să-și petreacă viața în teatrul în care joacă.
Romanul a fost lansat la ediția din acest an a Salonului Internațional de Carte Bookfest.
„Camera de probă“ este o carte despre toate căutările noastre și despre alegerile pe care le facem în viață. Cum de ai ales să publici acest roman? Și te întreb asta pentru că, la Bookfest, la evenimentul de lansare a cărții, ai spus că romanul a apărut după ce ai mai scris alte două povești, care au rămas ascunse într-un sertar.
Mihaela Pascu-Oglindă: Într-adevăr, Anton s-a născut dintr-o altă poveste. Mai exact, pe la finalul primului manuscris terminat, ca personaj imaginat de protagonist. Am mai scris apoi un cu totul alt roman din care au fost publicate doar fragmente de manuscris în antologia „Cum iubim“, apărută la Vellant în 2016, alături de scriitori pe care îi admir foarte mult şi pe care îi citesc de multă vreme (Simona Popescu, T. O. Bobe, Matei Vişniec, Doina Ruşti şi lista continuă). Romanul acesta, al doilea, e încă în varianta de manuscris, dar îmi doresc mult să fie publicat. Nu au rămas chiar ascunse într-un sertar, au fost trimise către edituri, la concursuri de debut, am preferat să aleg calea aceasta mai întâi, să o iau, altfel spus, pas cu pas. Şi în timp ce expediam aceste două manuscrise, Anton îmi tot dădea târcoale, devenise un fel de datorie neîncheiată sau promisiune neîndeplinită. Aşa că m-am ţinut de cuvânt faţă de mine sau, mai degrabă, faţă de el şi am scris, cam pe nerăsuflate, „Camera de probă“. Am muncit mai apoi încă vreo câteva luni ca să-l rescriu, până să îmi dau seama că nu mai am pe unde strecura nici măcar un rând în plus. Și, deși a fost ultimul (dar nu cel din urmă!) manuscris, l-am trimis către Editura Eikon în timp ce discutam cu domnul Valentin Ajder, directorul editurii, despre o cu totul altă carte de non-ficțiune. Anton mi-a răsărit în minte exact cum răsărise în primul manuscris. A ținut neapărat să fie publicat. Și iată că a și reușit. Altă explicație nu am, dar mă bucur foarte mult că s-a întâmplat așa. Nu puteam să-mi doresc o lansare mai frumoasă decât cea care a avut loc la Bookfest anul acesta.
Care a fost cea mai dificilă parte în a scrie acest roman?
Mihaela Pascu-Oglindă: Cred că cel mai greu mi-a fost să-i acord lui Anton vocea potrivită. Pornise de la bun început cu un ton foarte acid și sarcastic. Ulterior, mi-am zis însă că Anton n-ar putea supraviețui treizeci de ani în teatru dacă s-ar dovedi atât de cinic, așa că l-am domolit puțin și cred că a reușit să ajungă, ca personaj, la o înțelepciune care i-a permis să își găsească propria lume în teatru, fără să își mai dorească să îl părăsească vreodată. Și au mai fost câteva fragmente, câteva idei care apar și în celelalte romane, dar pe care nu vreau să le dezvălui. Sunt teme și temeri pe care sper ca cititorii să le descopere, în timp, după ce voi publica și alte cărți. Sunt descoperiri pe care le-am făcut scriind foarte mult, ca exercițiu e absolut fantastic să scrii atât de mult și să îți dai seama câte lucruri aveai să-ți spui și nu ți-ai spus niciodată. Apoi, sigur, le dai o nouă formă, le îndepărtezi puțin de miezul realității, însă ideea principală rămâne și cred că orice primă schiță a unui roman scris mai mult sau mai puțin pe nerăsuflate are un efect benefic de eliberare a unor trăiri de care n-am știut să ne desprindem la timp. Și e, desigur, un exercițiu pe care îl poate face oricine. Doar că nu e ușor.
De ce ai ales un personaj masculin? Există vreun motiv anume?
Mihaela Pascu-Oglindă: Atât în „Camera de probă“, cât și în cele două manuscrise, personajul principal e un bărbat. Îmi place să mă îndepărtez de ceea ce am impresia că știu deja foarte bine și-atunci pentru mine, până acum, acesta a fost modul meu natural de-a scrie. Mi-e chiar mai ușor să scriu astfel și nu știu cât de mult îmi reușesc vocile masculine, dar așa a fost să fie. Am folosit, e adevărat, în cel de-al doilea manuscris, și un personaj principal feminin, doar ca să descopăr la final că seamănă foarte mult cu cel masculin. Nu-mi pun prea multe întrebări pe tema asta, cred mult că e mai simplu să ne așezăm la masă și să scriem. Îmi amintesc, de fiecare dată, de modul în care scriitori ca Amos Oz spun că o voce din afară le dictează totul. Am simțit și eu asta, de multe ori. Când am terminat „Camera de probă“, am avut impresia că altcineva a scris-o, că vocea lui Anton e chiar vocea unui om care a decis cu adevărat să nu mai iasă din teatru. Și de-aici a venit și o detașare foarte mare față de carte, una care cred că m-a ajutat să mă bucur din plin de fiecare moment al drumului pe care l-a avut acest manuscris și mai ales de minunata lansare.
Când am terminat de citit „Camera de probă“, m-am gândit că acest roman ar fi putut continua. Cum ți-ai dat seama că e gata, că acela este finalul?
Mihaela Pascu-Oglindă: Mă surprinde că ai simțit asta și, în același timp, mi se pare cât se poate de interesant fiindcă eu n-am mai putut să scriu niciun rând. Am încercat, i-am dat târcoale, am zis că poate ar trebui să mai adaug. Dar n-am reușit. Orice altceva ar fi fost în plus. Poate că Anton ar fi putut să aprofundeze unele trăiri, poate că ar fi trebuit să își încheie altcumva existența în teatru. Numai că, pe undeva, e un fel de final deschis. Se mai pot întâmpla multe și, în același timp, poate să nu se mai întâmple nimic. Exact ca-n viață. Accentul a fost pus, oricum, pe iubirea pe care el a avut-o pentru Elena. Și aș îndrăzni să spun că n-ar fi putut să dezvăluie nimic din acest trecut dacă nu ar fi ales să rămână în teatru sau închis oriunde altundeva. Mai mult de-atât, cred că mă feresc și de lucrurile sau opiniile extrem de categorice. Când o situație poate fi doar într-un fel și în niciun caz altcumva. Cred că mereu e bine să fim curioși, să ne imaginăm mai multe perspective posibile în cazul unei întâmplări anume. Așa că finalul nu și-a propus să răspundă niciunei întrebări și s-a retras din fața cititorului exact cum s-a retras și Anton din fața lumii.
Anton, personajul acestei cărți, a decis să se izoleze și să nu mai plece din teatrul în care juca. Crezi că această lume tehnologizată e mult prea apăsătoare, prea dură pentru unii oameni?
Mihaela Pascu-Oglindă: Pentru mine e. Nu știu dacă și alții simt asta, dar eu mă încăpățânez să nu țin pasul cu tehnologia. Orice nouă lansare din domeniu mă obosește, evit să îmi schimb pe cât posibil laptopul, telefonul sau alt dispozitiv care cere de la mine să învăț să-l folosesc. Am avut același laptop timp de zece ani de zile, l-am schimbat recent, și am același telefon de vreo șase ani. E un telefon preistoric, din timpurile în care bateria te ținea câteva zile bune. În același timp, îmi place mediul online. Citesc, scriu pe blog, postez pe Facebook. M-am lecuit de stat inutil pe rețelele de socializare, dar cred că poți să cazi foarte ușor în extrema unui consum foarte mare de online. Și cred că prea multă tehnologie devine un mod nesănătos de a te desprinde de lumea reală, de a mai fi prezent. Prefer să folosesc tehnologia pentru scris, cea mai puternică legătura a mea cu mediul online se face prin scris. Scriu săptămânal pentru Bookaholic.ro cronici de carte şi articole de opinie și îmi dau seama că azi una dintre cele mai la îndemână metode de a promova lectura rămâne mediul online. Dar mi-ar plăcea mult să pot vorbi oamenilor și în viața reală (sau în offline) despre cărți și despre cât de esențiale sunt lecturile pentru formarea noastră ca indivizi.
„E foarte simplu să te întrebi, în astfel de momente, dacă ai mai juca teatru știind că ești singur, că nu te vede nimeni, că nu-i pasă, în fond, nimănui, că ție ți s-a năzărit să te urci pe o scenă și să te numești actor.“ Mi-a plăcut foarte mult acest pasaj din carte și aș vrea să ne oprim puțin asupra lui și, poate, să-l reinterpretăm din perspectiva omului care scrie. Ce înseamnă scrisul pentru tine? Ai scrie în continuare dacă ai ști că nimeni nu ar citi?
Mihaela Pascu-Oglindă: Scriu de când eram foarte mică și scriam fără să mă citească nimeni. Cred că e un exemplu clasic de copil care-și descoperă vocația și care, mai târziu, ca adolescent și adult, se îndreaptă spre cu totul altceva. Am ocolit câțiva ani un răspuns pe care îl aflasem de la o vârstă fragedă. Cred că pe atunci aveam răspunsul, dar nu și întrebarea. Întrebările importante ajung la noi mai târziu, în viață, când ne dăm seama că ceea ce facem nu ne împlinește. În cazul meu s-a ivit când îmi dedicam timpul liber unui cu totul alt proiect. Și, de fiecare dată când spuneam cuiva ce fac, în mintea mea se ivea, dar absolut de fiecare dată, și completarea „Dar știi, eu mai și scriu“. Și, pentru că vocea aceasta interioară îmi tot completa astfel răspunsurile, am hotărât să revin la ceea ce a rămas până azi un adevăr. Scrisul face parte din mine, e modul meu de a-mi contura existența în lume, de a încerca să găsesc sensuri și de a le și crea, totodată, prin scris. E ceva ce n-am încetat niciodată să fac și sunt cât se poate de recunoscătoare că îmi câștig existența prin scris, inclusiv la locul de muncă de zi cu zi. Scrisul mă completează, e punctul de sprijin pe care fiecare om și-l consolidează prin ceea ce știe că îi aduce bucurie. Fără scris nu aș mai fi eu așa că, în mod cert, aș scrie în continuare și dacă aș ști că au dispărut subit toți cititorii din lume (scenariu apocaliptic împotriva căruia lupt tocmai prin promovarea lecturii).
Și ca să revin la întrebarea „dacă ai mai juca teatru știind că ești singur“, mi se pare că e o întrebare esențială pentru fiecare dintre noi. Fiindcă trebuie să știm cine suntem cu adevărat, cine suntem și atunci când suntem singuri, dacă suntem mulțumiți de noi sau dacă ne plac mai mult măștile pe care le purtăm prin lume. Fiindcă e posibil ca măștile să fie mai frumoase decât omul care joacă un rol. Și-atunci trebuie să ne întrebăm cine suntem atunci când nu ne privește nimeni.
Ce ai descoperit despre tine în timpul sau după scrierea acestui roman?
Mihaela Pascu-Oglindă: Am găsit în mine o poftă și mai mare de a scrie. De unde deduc că, într-adevăr, pofta vine scriind. Te așezi la masă și, chiar dacă nu te-a ademenit acolo inspirația, începi să scrii. Ceva o să iasă, chiar dacă mai întâi nu reușești să scrii nici măcar o proză scurtă fiindcă te învârți prea mult în jurul ideii perfecte. Prefer să mă las purtată pur și simplu de viteza cu care scriu și care se datorează, desigur, și faptului că scriu la computer. Însă chiar și atunci când scriu de mână (am început recent niște exerciții care îmi amintesc să fac asta zi de zi), scriu repede. Și cred că e felul meu de a scrie, cel care îmi permite să ajung în puncte-cheie într-un roman și să descopăr, totodată, câte ceva despre mine. Și după scrierea acestui roman, de asemenea, mi-am dat seama că abia aștept să public din nou. Că e ceva absolut minunat în a-ți vedea pentru prima oară cartea ieșită de la tipar, în a-i face o ultimă corectură, în a-i privi cu bucurie coperta. Iar alte descoperiri sunt acele teme pe care, așa cum spuneam mai devreme, sper să le descopere cititorii în timp, odată cu publicarea altor romane. Cred că sunt momente pe care nu știm cum să le primim la momentul respectiv și cum să le gestionăm și-atunci fie rămân în noi, fie găsim o cale de a le extirpa. Prin scris, prin pictură, prin alergat kilometri întregi prin parcuri. După cum găsește fiecare de cuviință. Scrisul e exercițiul meu de introspecție, dar și o definiție a cine sunt ca om.
Care este relația ta cu teatrul?
O prietenă dragă mi-a spus că ar fi o idee bună să merg să petrec câteva zile în teatru, să văd exact cum e în spatele cortinei, înainte de a-l contura definitiv pe Anton. Numai că am refuzat să fac acest exercițiu fiindcă am preferat să-mi imaginez tot, lăsându-l pe Anton să analizeze viața de dinăuntrul teatrului. Să fac un pariu cu mine prin această carte și să văd dacă am reușit să mă apropii de ceea ce ar putea fi o astfel de lume. Și, de fapt, nici nu e despre ce se întâmplă în spatele cortinei, ci despre cum ne descurcăm atunci când luăm o decizie care, pe de o parte, stârnește neîncrederea și uluirea tuturor celor din jur și, pe de altă parte, ne pune față în față cu noi înșine. Anton ar fi putut la fel de bine să nu mai iasă niciodată dintr-un parc, dintr-un magazin de pantofi, dintr-o vitrină. Și, cel mai probabil, viața lui interioară ar fi ajuns la aceleași trăiri, la aceeași împăcare cu sinele, la aceeași existență echilibrată pe care îmi place să cred că Anton a descoperit-o în teatru. Oriunde ne aflăm, jucăm inevitabil roluri. Suntem diferiți de-a lungul unei zile întregi, în funcție de cei pe care îi întâlnim. Dar cum suntem față de noi înșine contează cel mai mult fiindcă de aici pornesc toate celelalte chipuri pe care le afișăm în lume. Am privit întotdeauna teatrul ca pe o oglindă a noastră și e, cred, forma mea preferată de exprimare artistică, pe același loc cu scrisul. Am văzut de două ori la Sibiu „Faust“ în regia lui Silviu Purcărete și am savurat momentul în care „a făcut“ să plouă pe scena Teatrului Național din București. Teatrul mi se pare magie și cei mai buni regizori sunt magicieni desăvârșiți.
Tu scrii despre cărți pe site-ul Bookaholic.ro. Cum ar suna titlul unei cronici la romanul „Camera de probă“?
Mihaela Pascu-Oglindă: Îmi place mult întrebarea aceasta, dar nu știu dacă aș putea să-ți răspund. De câte ori scriu o cronică, încerc să găsesc miezul acelei cărți, ideea care m-a surprins și m-a fermecat cel mai tare. Și răspunsul pentru titlu apare pe măsură ce scriu cronica. Așa că ar trebui mai întâi să-i fac o recenzie, dar sper ca asta să vină la un moment dat din partea altora, în măsura în care îi va interesa povestea lui Anton. Cred că aș spune doar că e despre decizia unui om de a nu mai ieși niciodată din teatru sau despre cine suntem când nu ne vede nimeni. Când suntem, cu alte cuvinte, în „Camera de probă“ și când singurele teste pe care le primim sunt cele pe care ni le dăm singuri. Nu pot vedea încă romanul prin ochii unui critic, oricât de mult m-am desprins de ceea ce am scris. Singurele opinii care mă interesează sunt cele care vizează structura și înțelegerea romanului, cele care îmi pot oferi lucruri care mie mi-au scăpat din vedere sau la care nu m-am gândit niciodată atunci când am scris cartea. Cred că sunt multe nuanțe care i se pot da acestei cărți și mi-ar plăcea să le descopăr, rând pe rând, cu fiecare cititor sau critic.
Mihaela Pascu-Oglindă s-a născut în 1987, la Buzău. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, specializarea Limbă și Literatură Franceză-Engleză, și Masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte în cadrul aceleiași universități. Colaborează ca redactor cultural cu LiterNet.ro și Bookaholic.ro. A debutat cu poeme în antologia IDC, în 2015, și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim“, apărută la editura Vellant, în 2016. „Camera de probă“ este primul său roman.
