Am avut deosebita plăcere de a participa, în ziua de 4 Decembrie, la o lansare-dezbatere – în cadrul Librăriei Cărtureşti – pe marginea unei lucrări pe care Şerban Ţigănaş, Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, mi-a oferit-o în dar cu ceva timp în urmă. Într-o sală plină de tineri, studenţi la arhitectură şi nu numai, am putut discuta, preţ de câteva ore bune, privitor la Arhitecţi, Arhitectură şi Oraşe. Despre profesia de arhitect şi cum se construieşte în România recentă.
În calitatea mea de co-prezentator al unui volum generos, însumând nu mai puţin de 341 de pagini, nu am putut să nu recunosc faptul că am citit acest tom cu foarte mult interes. Munca mea se fundamentează pe cercetarea de performanţă, dar şi pe interdisciplinaritate, motiv pentru care am acordat o atenţie deosebită tuturor informaţiilor cuprinse în volum. Am fost convins de aceea că era vorba despre un elaborat pe care nu e suficient să îl parcurgi doar o singură dată. Cele 65 de texte, pe care autorul le oferă cititorilor săi spre lectură şi meditaţie, sunt tot atâtea porţi deschise spre acele întrebări şi răspunsuri de care avem nevoie fiecare dintre noi.
Până la urmă ce presupune meseria de arhitect? La ce provocări a fost supusă profesia de-a lungul timpului? Care sunt imperativele şi soluţiile pe care le revendică arhitectura sustenabilă şi urbanismul din România post-decembristă? Toate acestea ne sunt prezentate în elaboratul sus menţionat prin prisma experienţei unui specialist care, în ultimele două decenii şi mai bine, a avut un cuvând hotărâtor în sfera domeniului său de activitate.
Din multitudinea de întrebări şi răspunsuri ridicate în paginile cărţii am ales să mă opresc, în cadrul expunerii, doar la câteva, convins fiind de aceea că ele reprezintă argumente suficient de convingătoare pentru ca fiecare să lectureze cartea cu interes, dar, mai presus de toate, să mai şi reflecteze asupra lui însuşi. În realitate sunt destul de puţine acele volume care sunt în măsură să te convingă în legătură cu faptul că propriul conţinut poate reprezenta şi o veritabilă „oglindă” unde oricine se poate regăsi pe sine aşa cum este el, cu bune sau cu rele, cu lumini şi umbre… La întrebarea cum a fost şi cum este arhitectura în România în perioada post-decembristă, autorul volumului oferă un răspuns pe cât de simplu, pe atât de franc: Exact aşa cum sunt şi oamenii! Sau într-o formulă mai modernă spus: Eşti ceea ce construieşti! Iar nivelul tău de maturitate socială şi de civilizaţie se reflectă foarte bine în maniera în care dovedeşti că ştii să păstrezi, iar apoi să şi dai mai departe tot ceea ce ai moştenit frumos şi preţios de la cei din vremuri de odinioară. Cum facem noi aceasta? Ce fel de arhitectură continuăm să construim? După cum şi autorul remarcă cu pertinenţă, după momentul ’89, în România, s-a construit mult, din păcate nu întotdeauna aşa cum ar fi trebuit. S-au dus la îndeplinire proiecte importante, peisajul urban a cunoscut îmbunătăţiri majore şi, ceea ce este mult mai semnificativ, au apărut o serie de minţi flexibile care au înţeles, în cele din urmă, un adevăr fundamental: este mai important să construieşti ceea ce este bine, decât să construieşti bine. Din păcate însă, nici după două decenii şi mai bine de libertate şi democraţie, în spaţiul autohton nu s-a reuşit să se impună o cultură a proprietăţii. Din cauza acestui handicap, la care, fireşte, şi comunismul şi-a adus un aport consistent, nu de puţine ori realitatea cuiva de a fi proprietarul unui monument istoric s-a dovedit a fi dezastruoasă. Ea a condus la numeroase cazuri de ruinare intenţionată, programată pentru a specula terenurile prin înlocuirea clădirilor de patrimoniu cu dezvoltări cu randament imobiliar.
Prin urmare se poate vorbi în spaţiul românesc despre un eşec al dialogului dintre arhitectura urbană contemporană şi cea tradiţională. A contribuit la aceasta şi avansul pe care Formele fără Fond l-au prins din nou atât în plan cultural-artistic, cât mai ales în morfologia urbană. Goana după confort şi câştig rapid a favorizat acest elan nefast, lăsând în urmă aspecte importante precum: frumuseţe, valoare şi, mai presus de toate, calitate. Am continuat să mă tot întreb ce ar trebui să însemne pentru fiecare dintre noi o arhitectură cu adevărat bună. I-am dat dreptate autorului atunci când a afirmat că, în momentul în care decizi să construieşti o casă, ea va fi la fel de bună precum veţi fi tu şi arhitectul cu care lucraţi împreună. Prin urmare, mai multe case bune înseamnă o arhitectură mai bună, iar aceasta la rândul ei poate contura un oraş mai frumos care reflectă, în mod armonios, nivelul de civilizaţie al acelei comunităţi.
a
În concluzie, totul se reduce la Oameni, iar combinaţia celor trei elemente despre care am tot povestit la dezbatere: Arhitecţi, Arhitectură şi Oraşe este, de fapt, o sinteză delicată. În spatele ei găsim un adevăr profund de care avem nevoie noi toţi cei care suntem cu adevărat preocupaţi de mediul construit din acest areal. La început de secol, celebrul arhitect Mies van der Rohe, referindu-se la arhitectura de calitate, menţiona trei cuvinte pline de semnificaţie: Less is more! Puţin înseamnă mai mult!
Pornind de la experienţa pe care volumul o oferă în dar cititorilor, Puţinul care înseamnă mai Mult s-ar putea traduce şi în realităţile arhitecturale de la noi într-o altă sintagmă deja menţionată, dar asupra căreia, cu siguranţă, vom mai reveni de multe ori de aici înainte pentru a medita profund: Este mai important să construieşti ceea ce este bine, decât să construieşti bine! Iar ceea ce construieşti cu adevărat bine poate fi, adesea, un dar atât de preţios pentru atâţia şi atâţia…
Surse foto: elefant.ro, toxel.ro
