Îi vezi trecând pe stradă de la şcoală sau prin parcuri. Au căştile în urechi, sunt nonconformişti, epatează prin limbaj deocheat şi gesturi largi. Adolescenţii de azi. Dacă se întâmplă să stai prin apropierea lor, pe o bancă în parc, acoperi urechile copiilor ce te însoţesc şi schimbi locul rapid. Sau rămâi şi te torturezi singură încercând să te îmbărbătezi şi să-ţi spui că pentru copiii tăi, viitorul va arăta măcar puţin mai altfel. Şi înainte să îţi treacă prin gând cuvinte ca educaţie, învăţamânt, dascăli demotivaţi, pensie, lipsă mentoring, părinti debusolaţi, şcoli ca afară, costuri şi alte ingrediente – gândul te duce la propria ta adolescenţă şi la modelul de succes al generaţiei mele.
Modelul de succes pe vremea lui Ceauşescu. Am crescut în comunism cu toate rigorile, îndoctrinarea, lacunele şi lipsurile sale. Definiţia mea despre ce înseamnă să ai succes în acea vreme era limitată de constângerile acelor vremuri: să îţi termini studiile, să ai un loc de muncă – şi cuvântul STABIL era la mare preţ, o casă şi o familie (căci altfel plăteai taxă de celibat la statul comunist) – să nu ieşi în evidenţă prea mult, căci dacă o făceai uneori nu era foarte bine. Liniar, uniform, safe – ar spune unii.
Modelul de succes post decembrist
După Revoluţie, visul oricărui tânăr era să lucreze într-o multinaţională unde putea promova după criterii obiective şi avea parte de multă instruire. Simţul antreprenoriatului în rândul tinerilor din generaţia mea era foarte rar, nu fusesem educaţi în acest sens. Pentru alţii, din alte generaţii, modelul de succes postcomunist a fost diferit în condiţiile în care dispuneau de capital, aveau un sistem de relaţii bine pus la punct şi uneori ceva experienţă prin afara ţării.
Când mi-am început activitatea managerială în 1997, la primul operator de telefonie mobilă din România, ţara avea încă o economie postcomunistă de boutique, modelul managerului român era managerul din sistemul public, uşor dictatorial şi cu metode învechite – am avut norocul însă să lucrez în corporaţii care mi-au indus o altă imagine a succesului.
Corporaţia te manipulează, te ambiţionează să-ţi doreşti mai mult, să promovezi ierarhic, iar eu voiam să ştiu până unde pot ajunge – eram manager, voiam sr manager, eram director voiam sr director, am ajuns vice president într-un colos global voiam să ştiu ce poate urma după… Am condus echipe de tot felul, au urmat alte start-uri în România, India sau China, am stat la masă cu băieţii duri şi am învăţat să le ţin piept, aveam 2B de dolari buget şi echipe de sute de oameni. Apoi am devenit antreprenor.
Modelul de succes actual – între fals şi autentic
Când te îngrozeşti subit observând lacunele sistemului educaţional de azi, nu poţi să nu remarci că – media promovează de atâta timp non valoarea, media nu mai educă demult – pe altarele audienţei se ridică noi modele de fals succes. De exemplu:
- Modelul pitzipoancei siliconate, fără prea mult creier, cu fusta scurtă dar cu mare succes la public, succes dat de vreo mişcare mai lasciva din partea dorsală. Are bani din publicitate, are admiratori, apare peste tot în revistele de scandal şi reprezintă uneori tipologia de succes (fals) pentru multe fetiţe şi adolescente din România.
- Un alt model de succes este cel al Antreprenorului român care face afaceri – de multe ori cu statul. Are conturi grase în ţară şi în străinătate, devine implicit aservit politic, iar uneori mai face câte o vizită ocazională la DNA sau Jilava. E un fals model de succes, căci de multe ori etica e extrem de flexibilă. De unde şi concepţia că dacă eşti antreprenor de succes neapărat eşti hoţ. Nu oameni buni, ştiu că sunt şi antreprenori oneşti în ţara asta ce îşi croiesc business-urile pe principii solide.
- 3. Revenind la tineri, se conturează un alt model de succes: cel al tânărului ce merge la studii în afara ţării – uneori pentru că vrea, alteori din snobismul părinţilor. Îşi face o parte din studii în România, pleacă apoi la studii într-o ţară europeană, îşi ia un job şi într-un final – nu se mai pune problema ca el să revină în ţară căci s-ar limita – devine Globetrotter sau student veşnic. Şi, dacă la insistenţele părinţilor revine în ţară, el este un neadaptat pentru că ceea ce a învăţat la şcoli înalte nu se potriveşte cu tabloul autohton, mai vechi cu vreo 20 de ani. Uneori devine un neadaptat.
- Un alt model este cel al tânărului care face un internship într-o corporaţie de pe băncile şcolii, se angajează ulterior în corporaţie şi prin eforturi susţinute promovează ierarhic, fie ca manager fie se supraspecializează într-o anumită direcţie. Uneori devine un intraprenor foarte bun.
- Mai există modelul antreprenorului român, cu multe eşecuri la activ, dar în prezent cu business-uri de succes – retras undeva în spatele baricadelor îşi joacă cu succes rolul de Business Angel.
- Şi nu în ultimul rând, aş menţiona multitudinea de profesionişti din zona corporate care în ultimii an trec în antreprenoriat – pentru că a sosit momentul, pentru că se simt pregătiţi, pentru că visează la un early retirement sau pentru că pur şi simplu pasiunea îi cheamă în această direcţie. Uneori reuşesc, deşi cu şi mai mult efort şi sacrificiu – alteori ratează, dar îşi spun iertători cu propria persoană că oricând a reveni în Corporate world – e o opţiune viabilă.
Revenind la tineri – am întâlnit părinţi debusolaţi căci modelul de succes din capul lor nu se mai potriveşte cu realitatea lumii globalizate de azi, sunt ezitanţi când vine vorba de ghidajul tânărului în carieră sau clasici „lasă că ştiu eu mai bine”. Părinţii nu mai ştiu care e mănunchiul de competenţe pe care un tânăr din ziua de azi ar trebui să îl aibă astfel încât să fie competitiv într-o lume în care nu mai eşti în competiţie doar cu resursele din România, ci cu tineri din întreaga Europă (când vine vorba de job-uri bune).
Dincolo de necunoscute, de lacune, de falsele modele de succes de care suntem înconjuraţi – ar trebui să le permitem tinerilor să strălucească, să-i ajutăm să-şi găsească propriul element – acel punct în care competenţa se întâlneşte cu pasiunea şi care poate stimula şi accelera calea spre succes. Acest efort de autoeducare nu trebuie să fie numai al părinţilor sau numai al şcolii sau al consultanţilor educaţionali – ci trebuie să fie un demers cumulat. Continui să cred că educaţia, în ziua de azi, începe în primul rând cu educarea părinţilor!
