Îl păstrez şi azi în suflet drept model, dar mai ales ca şi simbol… un simbol veritabil al fineţei aristocratice din vremuri deja demult „apuse”, la care încep să reflectez cu plăcere ori de câte ori îl reîntâlnesc, mergând agale pe străzile Clujului… În pofida vârstei are încă acel calm admirabil din spatele căruia poţi simţi cum răzbate, cu uşurinţă, rafinamentul discret, dar şi acea nobleţe interioară ce pune în valoare orice Lord autentic pentru care momentele colorate în Glorie nu apun, de fapt, niciodată.
Camil Mureşanu este, pentru generaţii şi generaţii de intelectuali formaţi în Cetatea Clujului, eminentul Academician al cărui nume apare menţionat pe 55 de volume de istorie scrise memorabil, la fel ca şi pe alte zeci şi zeci de studii şi articole ce îl pun în valoare atât pe magistralul profesor, cât şi pe strălucitul orator care a făcut din coerenţa şi eleganţa discursului o veritabilă Artă. Vremurile de azi, din păcate, îi schimbă frecvent pe oameni, iar în acest secol nebun în care mirajul puterii, dat de tehnologia high-level, şi-a dobândit supremaţia în ierarhia multor inimi nu este de mirare că până şi modelele care, odinioară, ne colorau clipele de fiecare zi coboară şi ele de pe scena preferinţelor noastre, parcă tot cu viteza gândului. Din fericire, mai sunt însă simboluri a căror menire este aceea de a învinge totuşi vitregia timpului. În realitate, prin frumuseţea lor interioară, aceste repere îţi devin imboldurile necesare pentru a te reinventa, cu precădere în clipele în care contextul vieţii este cel care îţi cere imperios să te autodepăşeşti, constant, pe tine însuţi.
Dimensiunea faustiană a carismaticului dascăl mi s-a conturat încă din anii uceniciei mele. Pe băncile facultăţii fiind, semnasem, cu entuziasm, petiţia prin care, alături de alţi colegi, ne exprimam dorinţa de a nu termina cursurile de istorie modernă fără să-l fi auzit pe Camil Mureşanu, ţinând şi pentru noi un curs magistral. Deşi pensionat, iar mai apoi retras definitiv din activitatea didactică, Profesorul a mai urcat, totuşi, o dată la catedră pentru o serie de prelegeri despre istoria scrisului şi a tiparului. Am fost foarte dezamăgit iniţial după aflarea titlului de curs care îmi retrezise aievea în minte imaginea subiectelor aride şi plicticoase în care nu reuşeam să găsesc niciun fel de fascinaţie.
Şi totuşi… Profesorul a fost magistral! Din nou! De la limba română actuală şi până în Summer-ul antic, de la detalii tehnice şi până la genialitatea scrierii lui Thomas Mann… toate conexiunile admirabile, care fascinau audienţa, păreau „pietre banale” transformate în „aur curat” de măiestria retorică a unui veritabil alchimist faustian al cuvintelor profunde. N-am înţeles, atunci şi acolo, în ce constă, de fapt, secretul unui adevărat „Mag al frazelor sublime”. Chiar poate fi oricine un „Alchimist” care, prin iscusinţă interioară, transformă „banalităţile plicticoase” în filoni de aur?! Am aflat răspunsul într-o zi crucială a vieţii mele academice ce mi-a şi oferit şansa unică de a deveni coleg de Institut al marelui Profesor. Îmi sosise şi mie rândul să „colorez” clipele şi fac „magie” dintr-un subiect „arid şi plicticos”.
Am ezitat iniţial, dar am înţeles din erudiţia discretă a celui din faţa mea că, în realitate, cunoaşterea adevărată nu se bazează doar pe ceea ce auzi sau vezi, cât şi pe ceea ce vine din profunzimile sufletului tău, mai ales atunci când vrei, cu adevărat, să dăruieşti ceva unic pentru cei dragi de lângă tine. Şi a fost pentru prima dată când, dintr-o „piatră banală şi plicticoasă la privire” am plăsmuit un „cristal de mare preţ”, vorba poetului Arghezi: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/Eu iscat-am poezi şi versuri noi”. Era clipa când am percutat finalmente că, în adevăr, „Dr. Faust” nu era doar în faţa mea… El este, de fapt, în fiecare dintre noi, iar secretul „Alchimiei” care transformă „pietrele” în „aur”, respectiv sufletele „banale” în Aristocraţi ai Vieţii are o singură cheie de înţelegere: generozitate, frumuseţe lăuntrică şi echilibru… mult, mult echilibru interior.
Acel echilibru delicat pe care se sprijină, până la urmă, şi ordinea sublimă a Universului în sine. Doar prin aşa ceva, comorile tale afective ajung, în egală măsură, spre tot ceea ce este lângă tine, dându-le astfel sens, farmec, culoare şi semnificaţie adâncă. Pentru că, în realitate, nimic din orice găsim alături de noi nu este lipsit de importanţă sau de o valoare imensă.
Trebuie doar ochi potriviţi care să fie deschişi de o minte flexibilă şi de o inimă vibrândă la adevăratul frumos care ne copleşeşte viaţa, ajutându-ne să ne regăsim în tot ceea ce ne este apropiat în fiecare minut a existenţei noastre.
Aceasta este întradevăr „Alchimia” unui suflet care începe să-şi trăiască fericirea la maxim, înţelegând că, în jurul său, de fapt… totul… străluceşte puternic! Iar în clipa în care, din pricina sa, şi alţii ajung să vadă minunatul adevăr, colorându-se, astfel, pe ei înşişi, abia atunci o „Alchimie sufletească” e desăvârşită, copleşindu-i inevitabil pe atâţia şi atâţia… Sau aşa cum şi Profesorul ar spune zâmbind enigmatic în momentul în care ar păşi în „Templul lui Ianus”:
„Şi presimţind o fericire ce înaltă se-nfiripă,
Eu gust acum suprema clipă”
(Goethe, Faust)
Articol semnat de Attila Varga
