Îl văzusem, prima dată, pe Bereczky Árpád de Torboszló în primăvara lui 2007… Mă aştepta cu interes, în după-amiaza acelei frumoase zile de duminică, într-o locuinţă surprinzător de modestă, situată pe Bulevardul 21 Decembrie nr. 17, dincolo de o poartă înaltă deasupra căreia, mult timp, a străjuit o firmă cu inscripţia redată simbolic: „Fundaţia Bereczky pentru investigarea crimelor comunismului şi a evenimentelor din Decembrie 1989”. Fost partizan? Erou? Pagină memorabilă din istoria unei lumi deja demult apuse?
Mie mi se spusese că urma să cunosc un veritabil Cavaler al Spiritului şi Nobil pentru Inimi, în fapt printre ultimele figuri de marcă din vechea gardă nobiliară maghiară de elită. Atunci, în acele momente de stupoare, realizam cu dificultate că, într-un loc ordinar, mai putea fi găsit un aristocrat cu acte în regulă despre care se ştia că fusese primit, cu braţele deschise, în cele mai renumite Ordine Cavalereşti din Europa şi din lume: Ordinul de Malta, Ordinul Bizantin al Sf. Mormânt, Ordinul Vitejilor, Ordinul „Sf. Gheorghe” şi Ordinul „Sf. Rege Ştefan” patronat de Biserica Romano-Catolică Maghiară. Mai mult, în anul 2007, Bereczky Árpád de Torboszló a fost reînnobilat de către Regele Ruandei Jean Baptiste Kigeli V, aflat în exil, dar şi de către Împăratul Etiopiei Zera Yakob II care i-a decernat Ordinul „Menelik al II-lea”. În decursul pribegiilor sale pe diferite meleaguri, s-a bucurat şi de audienţe cu răsunet din partea Arhiducelui József Árpád sau a Maiestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
Printre medalii şi recunoaşteri de talie internaţională, printre capete încoronate şi personaje celebre cu sânge albastru, renumitul cavaler clujean a rămas în ochii tuturor acelaşi om de o modestie tulburătoare care a predat mereu, prin propriul exemplu, cea mai minunată lecţie despre arta de a trăi şi de a muri ca un adevărat nobil. Altădată, Cavaleri ca şi el străbăteau lumea în lung şi în lat, dobândind Nemurirea pe câmp de glorie. Astăzi, ei te învaţă să fii aristocrat şi Cavaler al spiritului pentru a-ţi găsi Nemurirea în inimile altora, întrucât, doar acolo, legenda ta merge mai departe. Şi cum să devii aristocrat al spiritului în vremuri în care superficialitatea şi ridicolul sunt la putere?
Cu siguranţă că, întâi de toate, trebuie să dovedeşti tuturor că ştii… iubi necondiţionat… un ţel, un ideal, o persoană… indiferent de originea ei, de religia ei, de umbrele ei. Doar cine iubeşte cu adevărat în această viaţă ajunge să înţeleagă faptul că cea mai puternică „ancoră” e acel sentiment unic care îţi dă aripi să urci spre culmi. Iar de acolo poţi vedea, cu limpezime, că toate medaliile sau distincţiile care ţi s-ar da nu sunt decât nişte simple confirmări ale realităţii că eşti, întradevăr, minunat, iar, prin tine, viaţa în sine e atât de plină şi atât de frumoasă! Până la urmă, doar puterea de a iubi necondiţionat îţi întăreşte crezul că vei învinge finalmente în încercările tale, de aşa manieră încât şi capetele încoronate vor zâmbi în clipa în care au privilegiul de a te privi în ochi. Şi aceasta nu întâmplător…
În definitiv, nobilii adevăraţi nu sunt cei care se nasc nobili, ci tocmai cei care ştiu deveni aşa ceva. Fără măiestria de a ajunge colos al spiritului, călit în focul luptelor vieţii, nobleţea nu va fi altceva decât o povară care te sufocă şi te trage în jos, în loc să te împingă înainte. Cât timp mai ai tăria de caracter pentru a-ţi păstra convingerea că eşti valoros pentru alţii nu pentru ceea ce ai acumulat, nu pentru ceea ce ştii arăta în exterior, ci tocmai pentru ceea ce eşti tu în interior, abia atunci poţi crede că deţii „puterea magică” de a colora clipele şi de a-i face pe alţii să se simtă privilegiaţi că te au în preajmă. Am reflectat zilele acestea la un asemenea privilegiu pe care, cu siguranţă, l-aş fi simţit intens, dacă aş fi ştiut să fiu mai inspirat într-o anume situaţie.
Mi-am dorit mereu să ajung, într-o altă duminică cu soare pe cer, la uşa lui Árpád Bereczky de Torboszló pentru a-l invita la o plimbare, mai ales în ultimul an de viaţă. Atunci când fusese nominalizat sa fie clujeanul anului alături de Înalt Preasfinţia Sa, Bartolomeu Valeriu Anania. Nu m-ar fi refuzat! Îi plăcea să zâmbească şi să spună lucruri profunde! Îmi şi imaginez scena în care l-aş fi scos din casă şi aş fi continuat să admir cum poate un nobil fie atât de elegant şi atât de rafinat în acele haine simple? Ar fi ieşit pe poartă, iar primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să stea puţin să se uite la maşina din faţa lui. Iar după câteva clipe de tăcere ar fi zâmbit în stilul său ştrengăresc, spunându-mi, cu ironia lui adorabilă ceva de gen: „Dacă asemenea cadilac mânui când eşti bugetar, oare ce rachetă vei conduce când treci la privat?!” După care, cu agilitatea lui feciorească de 90 de ani, ar fi sărit el singur în maşină, aşteptând întrebarea la care, fireşte, avea deja un răspuns haios pregătit:
„ Şi unde vrea să meargă Domnia Voastră în această dimineaţă?”
„La Bulevard, birjar, la Bulevard!”
Autor text: Attila Varga
Sursa foto: prioratulromanobss.wordpress.com
