Guest Post. Vasile Radu: Madone şi Venere

Bărbaţii şi femeile sunt de acord într-o singură privinţă: n-au încredere în femei.

Pictorii, care sunt şi ei de două categorii antropologice, „femei” şi „bărbaţi” (numai pictura este de un singur fel: cea bună!), au plăsmuit femeia în două feluri, văzând-o când Madonă, când Veneră. Dar, tot atâtea moduri de a vorbi despre dragoste, iubire! Şi, oricum ar fi, în fiecare caz putem vorbi despre încredere!

Viziunea picturală asupra femeii ilustrează, de-a lungul timpului, două idei fundamentale: prima exprimă magnificienţa chipului feminin aureloat de nimbul sacerdotal al puterii de procreere şi de ocrotire al mamei, a doua, forţa de atracţie a naturii feminine care subjugă bărbatul şi dă chip acelei frumuseţi virginale, irezistibile, al cărei „motor” genetic este erosul.

Prima compune o etică a sacrificiului, a durerii, a milei şi a iertării, formele cele mai pure ale iubirii necondiţionate, cea de-a doua declanşează pasiunile, dezlănţuie simţurile, stârneşte bucuria şi pofta pentru viaţă, împlineşte sensurile ei, exprimă fericirea umană.

Într-o formă sau alta, fiecare fiinţă umană trece succesiv prin aceste ipostaze existenţiale, fie că este sau nu conştientă de ele. În interiorul acestei alterităţi, fiecare femeie este, pe rând, veneră şi madonă, chiar dacă se scaldă în mlaştina tulbure a unor „iubiri” liminale sau uită îndatoririle matrimoniale. Rămâne meritul artiştilor să aşeze din loc în loc efigii, să decoreze acest univers prozaic lumesc cu ipostazele unei idealităţi modelatoare, să plăsmuiască pentru noi acele sacralităţi care ne feresc de rău.

Dar, din păcate, pictura unor astfel de teme nu mai este „trendy”! Metafora plastică a încetat să facă prozeliţi şi să fie gustată de publicul superficial şi grăbit, care nu mai găseşte răgazul „de a contempla” un tablou. Darămite de a medita asupra mesajului artistului.

Puţini au mai păstrat instinctul sănătos de a privi admirativ un nud, aducând indirect un elogiu iubitei, tot mai puţini văd în femeie madona ca întrupare a durerii umane, tot mai puţini se arată dispuşi să acorde locul central al căminului lor acelei fecioare „con solare” (însorite), rezistând asediului „starurilor porno” într-o lume devastată de egoism şi egocentrism. Tot mai puţini aşează printre valorile esenţiale ale vieţii maternitatea, puritatea, feminitatea, spiritualitatea creştină şi – de ce nu? – virginitatea!

Ne e teamă ca această veche sacralitate câştigată de om prin spirit să nu alunge animalul din noi? Privim pieziş, cu o complicitate imundă, vinovată, realitatea imaculată a artei de altădată şi preferăm „subiectele” artistice care ne spun „ceva” prin ricoşeu, de teama de a nu recădea în sclavia vechilor modele, de a nu pierde acea decăzută „libertate” a animalului hăituit într-o lume în care complicităţile nu servesc cu ardoare decât sinelui înrăit şi vanităţilor deşarte ale omului contemporan.

Trebuie să ne îndreptăm privirea spre acele năluciri şi plăsmuri care au efectul unui fulger venind din intunericul profund şi imemorial al speciei noastre chiar dacă sunt „strecurate” prin filtrul educaţiei noastre. Fără ea, iubirea, dragostea au o împărtăşire imundă, ating demoniacul şi grotescul, dezolanţa concupiscentă, tresărirea atavică a speciei care nu este „programată” decât să procreeze, fără a mai avea răgazul să reflecteze asupra vieţii.

Text semnat de Vasile Radu.

Surse foto: artexpert.ro