Îmi pare predestinat să descopăr mereu oameni altfel, oameni frumoşi, cărora vreau să le aflu povestea. Bogdan a devenit unul dintre ei. Vă dezvălui, înainte să citiţi interviul care urmează, că Bogdan e unul din oamenii care mi-a lăsat impresia că vorbeşte mai mult decât Florin Piersic. Astfel, poate că şi lui îi e predestinată meseria pe care a ales-o sau care l-a ales.
În câteva cuvinte, pentru cititorii revistei Bulevard, cine e Bogdan Rădulescu?
Cum să răspund la cea mai grea întrebare? Simplu.. .Sunt un om simplu, fain, cât se poate de normal şi-n care arde un foc aşa… mai aprig, consecinţă a faptului că deşi sunt ardelean din naştere, sunt şi oltean din graţie divină, un „taur” născut într-o însorită dimineaţă de mai aici, la poalele Feleacului. Sunt un cameleon care se adaptează în fiecare zi la viaţa pe care de altfel o iubesc, nu de alta dar… n-am de ales!
Cum ai ajuns actor? Ai ales această meserie sau te-a ales ea pe tine? Cât e ea de complicată într-un oraş cum e Clujul?
Pfff…ce poveste! Noi suntem patru copii la părinţi. Fetele-s mai mari, apoi cei doi băieţi. Diferenţa este de doar un an între fiecare dintre noi, aşa că am crescut practic deodată şi împreună, patru draci, adevăraţii cavaleri ai apocalipsei. Tata ca tata, dar mama este o eroină adevărată pentru că ne-a crescut simplu, sănătos şi exemplar, în vremurile în care scutecele de finet se spălau manual, nu exista internet pentru lămurirea nelămuririlor, nici telefoane mobile pentru urgenţe şi uşurarea situaţiei. Acum, privindu-mi părinţii din perspectiva de părinte, i-am redescoperit ca eroi ce merită statui! Sărut mâna, mamă şi tată!
Ei bine, când aveam 5 ani, ai mei ne luau pe toţi grămadă şi ne duceam la băi la Cojocna. Iar acolo, că să aibă puţină linişte, mă cocoţau pe mesele alea comuniste din beton, unde mânca lumea mici şi bere şi nu ştiu cum, mă trezeam înconjurat de oameni care stăteau şi căscau gura la mine. Iar eu… nu-i ţineam degeaba, chiar dacă nu plăteau bilet. Le spuneam glume, le cântam, le povesteam, făceam tot felul de lucruri care mă ţineau ocupat câte o oră, două, timp în care ai mei se bucurau de soare şi linişte.
Şi uite aşa, de pe la 5 ani, când încă nu ştiam ce e cu viaţa asta, am auzit vorbele: ” băiatul ăsta e actor, să-l faceţi actor”! Clasa întâi, 7 ani, la şcoală, când învăţătoarea ne-a întrebat pe fiecare ce vrem să fim atunci când creştem mari, eu ştiam deja răspunsul şi rosteam clar şi răspicat, neştiind ce e aia: eu vreau să fiu actor!
Anii au trecut, iar eu am fost mereu fie bufonul clasei, fie sufletul petrecerii, dar cu aceeaşi constantă din partea oamenilor: „tu trebuie să fii actor!”. Şi dacă toată lumea a zis că „trebuie”, când a fost vremea potrivită, la 25 de ani, nu la 18 după terminarea liceului, am dat admitere la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul UBB Cluj şi am intrat la clasa prof. Miklos Bacs.
Încă nu ştiu dacă eu am ales această meserie sau ea m-a ales pe mine. E ca şi dilema cu destinul şi liberul arbitru, într-un exemplu nu foarte fericit. Un om se aruncă de pe un pod pentru că vrea el sau pentru că destinul lui era să se arunce?
Cât despre Cluj ca şi oraş în care să fi actor… e destul de simplu. La Cluj termină până-n 20 de actori în fiecare an. La Bucuresti, câteva sute. Acolo ai nenumărate castinguri în fiecare zi, filme, reclame, zeci de companii teatrale. E Mecca industriei de film şi teatru. La Cluj nu există nimic. Doar premiile UNITER care tot la noi vin aproape în fiecare an sau la absolvenţi de Cluj, oraş care cred că are cea mai valoroasă şcoală de teatru din ţară. Revenind la partea cu actoria, la Bucuresti, dacă eşti actor angajat, ai numeroase rampe de lansare. La Cluj, dacă eşti actor angajat, ai în principiu opţiunile Teatrul Naţional, Teatrul Maghiar de Stat sau Teatrul de Păpuşi Puck. În rest… actorul neangajat în Cluj moare încet, da’ sigur! Ah, da! Şi face televiziune că să mai prelungească puţin agonia asta a dorinţei şi nevoii de a fi văzut şi auzit, coma în care se află, aşteptarea asta a unui Godot salvator care nu mai vine, nu mai angajează, nu mai deblochează posturi în teatre.
Actoria sau televiziunea? Cum ai ajuns în televiziune?
Actoria, clar! Am făcut şcoală pentru asta, am învăţat, m-am zdrobit încercând să înţeleg ce e un actor, ce face el, cum slujeşte arta, cum îşi răscoleşte sufletul şi se chinuie căutând sensul piesei, al personajului, al propriei sale existenţe.
Televiziunea? E o ticăloasă uşuratică cu care trăiesc într-un concubinaj materialist. Îmi aruncă 30 de arginţi ca să nu plec şi mă mai încălzeşte puţin cu lumina reflectoarelor, asta în timp ce manipulează, minte, înşeală şi trădează. Şi pe mine şi pe voi. Şi-n toată mizeria asta a mass-mediei româneşti, o mână de oameni încercăm să facem altceva, diferit, digerabil, plăcut, ironic, amuzant, inteligent, asta în timp ce lăturile şi rahaturile televizate se scăldă în faima şi stau pe tronul audienţei. Da, e nedrept, dar ce aşteptări să avem după 22 de ani în care scara valorilor a fost răsturnată, iar reperele esenţiale, solide s-au dus pe apa sâmbetei, a uitării sau a străinătăţii?
Cum am ajuns în televizune? Eu sunt actorul de provincie despre care va spuneam mai sus. Ăla care moare încet şi sigur. Actorul care a stat la porţile maiestuoase şi închise ale teatrului şi a aşteptat ca acestea să se deschidă. Şi între timp, aşteptând cu buzunarele goale şi arzând de dorinţa de a-mi face meseria, s-au deschis uşile automate şi de sticlă ale televiziunii, în care am intrat de musai… ca de voie bună. Şi n-am făcut nici şcoală pentru asta. Uneori simt că habar n-am ce fac aici. Eu, în televiziune, îmi fac meseria de actor. E un rol. Cum îl joc? Ce iese? Urmăriţi-mă ca să vedeţi…
Cea mai mare realizare de până acum?
Dacă am fi purtat discuţia asta anul trecut, v-aş fi povestit aventuri de pe tărâmul american pe unde am hoinărit câţiva ani. V-aş fi spus de oamenii de acolo, de locuri, de vedetele de la Hollywood, de întâlnirile avute cu ele…
Însă, de 3 luni încoace, cea mai mare realizare a mea rămâne Emma Tatiana, fetiţă mea splendidă şi sănătoasă, născută într-o seară geroasă de februarie. Sigur, Emma e cea mai mare realizare a minunatei mele soţii, Irina, că ea a purtat-o în pântece 9 luni şi s-a chinuit 14 ore în travaliu. Pentru noi, bărbaţii, să faci un copil… să fim serioşi, cei care puteţi citi aceste rânduri, înseamnă că ştiţi şi cum vine barza cu bebe. Nu e mare lucru pentru un bărbat să facă un copil. Marea realizare pentru mine va fi ziua în care îmi voi vedea faţa fericită, iubită, alături de un om bun şi aşezată, împlinită, la casa ei. Când o voi vedea Om. Atunci voi ştii că nu am dat greş ca şi părinte şi am realizat ceva.
Cel mai mare regret de până acum?
Regret absolut tot ce puteam să fac şi nu am făcut. Pentru că ceea ce am făcut, a însemnat experienţa mai mult sau mai puţin benefică, dar am învăţat ceva, s-a consumat respectivul lucru. Însă regret ceea ce nu am făcut şi puteam face. Fie din comoditate, indiferenţă, teamă, nehotărâre… nu ştiu.
Dar un moment pe care-l ţin minte bine a fost toamna anului 1999 când, aflându-mă în State, am fost acceptat la o universitate din Utah, unde m-am înscris, am dat teste, iar banii pentru şcolarizare urmau să-mi fie plătiţi de către un om bun pe care l-am cunoscut în vara respectivă şi care dorea să mă ajute. Şi în ziua respectivă, stând în mijlocul campusului, înconjurat de sute de studenţi, mi-am ridicat ochii către munţii care străjuiau oraşul Provo, unde se afla universitatea. Şi munţii ăia erau goi, seci, uscaţi şi acoperiţi de un pietriş roşu-cărămiziu. Nu semănau deloc cu dealurile înverzite şi frumoase de acasă, cu mirosul de acasă, din Ardeal… şi-am renunţat. Într-o clipă, o singură clipă, m-am întors către omul asta care venise cu mine să mă înscriu şi i-am spus: Îmi pare rău, dar nu pot să fac asta. Nu mi-a spus nici un cuvânt, nu m-a întrebat de ce. Mi-a zâmbit uşor şi a zis, ok… cum vrei tu. Şi m-am reîntors în România după câteva săptămâni.
Ei bine, asta regret. Asta este momentul care-mi vine în cap foarte des şi mă întreb: oare ce-ar fi fost dacă rămâneam? Unde aş fi fost acum?… şi cum?
Cât timp ai pentru familia ta?
Am mai puţin timp decât aveam înainte să se nască Emma. Îmi amintesc dimineţile din timpul săptămânii, când stăteam liniştiţi acasă, împreună cu Irina şi ne gândeam aproape zilnic la viaţa relaxată, liniştită şi fără griji pe care o aveam, ne bucuram mult de timpul petrecut împreună. Odată cu sarcina m-am apucat să muncesc mai mult că să termin „cuibul” unde să ne mutăm după naşterea Emmei, „cuib” care îmi mănâncă şi acum timpul, banii şi nervii. Dar sper să fie gata curând, să ne mutăm şi să mă bucur mai mult de gângurelile şi de zâmbetele fetiţei. Şi aştept primii paşi.
Ce faci în timpul liber?
Dacă nu-s acasă, sunt în televiziune, unde nu există program de 8 ore, televizunea fiind industrie de diverstisment 24/24. În timpul liber care-mi mai rămâne, fug până la Mărişel, unde mă refugiez de lumea nebună şi trăiesc. Şi iubesc.
Întrebări pe speed dial
- Piesa de teatru preferată: „Cumnata lui Pantagruel”- regia Silviu Purcarete- un festin vizual care timp de două ore te poartă într-un
carusel emoţional unde raţiunea îşi pierde orice reper şi impactul este în totalitate vizual, auditiv si sentimental. Ah… uitasem – un spectacol în care timp de două ore, NU se rosteşte nici un cuvânt. N-am înţeles nimic, raţional, din acest spectacol, dar inima a priceput tot. Şi uite de asta… e preferatul meu. Că mi-a plăcut şi n-am înţeles de ce. - Filmul preferat: „Parfum de femeie”- Am învăţat să iubesc din filmul ăsta. Să iubesc şi să trăiesc viaţa până mă pot bucura de ea.
- Cartea preferată: multă vreme romanul Bruta de Guy de Cars era cartea mea preferată. Povestea unui tip născut cu triplă dizabilitate-surd, mut, orb. Un om născut într-o bezna absolută în care nu percepe lumea şi care se trezeşte acuzat de crimă. Iar un avocat bătrân, în pragul pensionării, îşi dă seama că povestea lui e mult mai complicată şi decide să-i ia cazul.
- Actorul preferat: Al Pacino – inegalabil.
- Muzica preferată: Sunt meloman, uneori melodramatic. Nu, serios, îmi place muzica. Unii nu inţeleg cum e posibil să asculţi genuri diferite şi să-ţi placă. Şi totuşi, dacă laşi la o parte prejudecăţile şi asculţi cu urechea şi cu sufletul, Piazzola poate să te mişte la fel ca fetele de la Bond, ca Si bemolul maneliştilor, ca durerea din versurile lui Sinatraşsi fericirea din cele ale lui Tudor Gheorghe. Şi invers.
