Din seria filmelor preferate, astăzi, Richard Marius Ilie sau Richie, blogger la Marele Ecran, ne povesteşte despre filmul lui preferat: Fight Club!
Deşi primele 2 reguli ale Fight Club sunt menite a păstra tăcerea asupra sa (“să nu vorbeşti despre Fight Club”), filmul acesta obliga la discuţii lungi. Iar asta nu doar pentru că avem de-a face cu un scenariu complex (Jim Uhls), câteva performanţe actoriceşti remarcabile (Ed Norton anesteziat, B. Pitt tăios şi intens plus Helena B. Carter în chip de “boarfă” sarcastică auto-distructivă) şi, peste toate, un stil vizual extraordinar de eficient în afişarea contrastului dintre falsa strălucire a minimalismului urban şi textura palpabilă şi viguroasă a decadenţei. Nu, discuţiile cele mai aprinse se poartă datorită substratului adânc filosofic prezent de la un capăt la celălalt al naraţiunii.
De acord, Fight Club a câştigat o popularitate de film cult, însă a făcut-o abia după ce a ratat cu brio audienţa mainstream. Aşa cum de fapt au făcut-o multe filme foarte bune de-a lungul vremii (Blade Runner îmi vine în minte). Adăugând o nouă dimensiune deja popularului roman al cinicului Chuck Palahniuk, regizorul David Fincher şlefuieşte cu măiestrie discursul anti-consumerist, lipsit de compromisuri şi cu înclinaţii marxist-anarhiste al eroului identificat drept Tyler Durden. În acelaşi timp, evocă gradual în persoana naratorului Jack nevroza cetăţeanului de clasa medie -guler alb- captiv într-o existenţă a blazării care-i garantează nu fericirea, ci accesul la grupuri de sprijin. Trăsăturile post-moderne sunt apoi integrate perfect vizual în melanjul elaborat de ambiguitate şi chestionare a realităţii (sau a identităţii), iar twistul final e elegant ţinut sub preş până-n ultimul moment.
Totuşi, lăsând la o parte deliciile vizuale şi atmosfera pe care o crează filmul, găsim un schelet solid de idei şi teme foarte valide într-o tentativă de critică socială. Fight Club reclamă într-o manieră existenţialistă strădania omului (în fapt, a bărbatului modern) de a-şi reconstrui identitatea într-o societate în care persoana sa a devenit un produs secundar al industriei bunurilor de consum: clientul. Impulsurile violente care odată erau canalizate în transformări sociale radicale au fost temporar tocite, îmblânzite de o mentalitate a acumulării şi a distracţiei ce a culminat cu pervertirea valorilor individuale. Definit de ceea ce posezi, nu de ceea ce susţii sau gândeşti şi amăgit de promisiunea succesului material -visul american-, te prinzi într-o luptă inutilă pentru o poziţie socială pe scara iluziilor. Ruperea vălului se produce doar prin confruntarea violentă a propriei laşităţi, denunţarea conformismului generalizat, sinucidere socială şi renaştere sub formă unui om nou, construit pe un temei etic personal şi radical.
Desigur că eviscerarea unui asemenea model de viaţă şi schimbarea lui violentă după principiul tabulei rasa e în sinea ei o exagerare şi o manipulare. Dar vizionarea unui asemenea experiment din confortul personal al propriului apartament luat în rate pe 30 de ani şi de pe canapeaua comandată din catalogul Ikea ridică oareşce întrebări asupra propriei persoane. Sunt oare eu autorul acestui mod de viaţă sau sunt tot un accesoriu prevăzut de tiparul societal modern?
sursa foto: etsy.com, twscritic.com
