Pentru că iubim Clujul, am pornit în căutarea oamenilor cu poveşti frumoase, prin locurile oraşului pe care îl iubim. I-am întrebat de ce iubesc Clujul. Astăzi, Tiberiu Fărcaş, care iubeşte Clujul pur şi simplu, ne spune mai multe despre relaţia lui cu oraşul său natal.
Nu îmi cereţi să explic de ce iubesc Clujul!
Iubesc Clujul pentru că, în primul rând sunt clujean. Îl cunosc bine, trăiesc de peste patru decenii aici. Probabil că orice oraş are povestea lui, probabil că despre orice oraş se poate scrie câte ceva. Clujul e şi oraşul fascinant pe care îl vedem cu toţii dar şi oraşul în care se votează mimetic, în care doi primari au fost votaţi, fiecare de trei ori consecutiv…
Acum oraşul pare în dezvoltare dar unii spun că e complet scăpat din mână. Clujul meu e un Cluj subiectiv. Înseamnă mai multe Clujuri de fapt, cel al liceului, cel al studenţiei, cel al joburilor succesive, cel nocturn. Clujul decepţiilor, al iubirilor fiecăruia, deci şi al meu. Clujul reuşitelor personale cât şi al eşecurilor.
E un oraş extrem de paradoxal unde de multe ori lucrurile sunt tocmai pe dos. E oraşul unde avem un derby de fotbal de peste 90 de ani, în care cea mai iubită echipă este cea de la care nu se cer performanţe… Asta numai la Cluj se poate întâmpla pentru că echipa aia, Universitatea, e o… idee, nu o maşină de performanţe.
Clujul este un oraş în care energia tinerilor se revarsă anual, în universităţi care îţi dau un sens în viaţă.
Clujul meu este Clujul parcului „Iuliu Haţieganu”, Parcului Central, dar şi al vechiului „Ion Moina”. Este Clujul cafenelelor, al Pieţei Muzeului, al străduţelor medievale, atâtea câte mai sunt. Este Clujul dimineţilor de sport din Parcul Central, este Clujul unei edituri de succes, Eikon.
Clujul meu este Clujul miilor de proiecte, dar şi al unui oraş cu un şomaj galopant. Este Clujul unei prese paradoxale, care numai ea ştie cum a trecut sau trece prin criză. Clujul meu înseamnă oameni extraordinari, dar şi oameni care m-au dezamăgit crunt.
E Clujul Bibliotecii Universitare, a atmosferei superbe de pe Piezişă, unde viaţa are sens. Un Cluj care nu poate fi închipuit fără studenţi, care două luni pe an pare un oraş mort. Poate că, aşa cum spune un sociolog, chiar e un oraş în care straturile sociale nu comunică, un oraş mort.
Clujul meu e un oraş cu un orgoliul exacerbat, cu mândrie de pol regional, dar şi cu destule provincialisme demne de lepădat. Cu pretenţii de primadonă, dar care dă puţin înapoi…
Oraşul e salvat de oameni, iar Clujul meu e salvat de cei pe care îi iubesc şi respect aici. E oraşul natal unde am familia şi prietenii şi unde e dificil de trăit pentru că totul e foarte complicat în jur.
Îl iubesc dar nu îmi cereţi să explic de ce. Îl iubesc pur şi simplu.
