Radu Băzăvan e sibian naturalizat în Cluj, scrie pe www.groparu.ro, traduce cuvinte din limbi străine și, pentru că Dumnezeu îi dă de obicei omului cât poate duce, s-a apucat să facă un film. Mi-e dragă ideea și-mi plac oamenii care se încăpățânează să facă lucruri faine în ciuda greutăților, motiv pentru care l-am ademenit pe Radu să vorbească despre filmul Usturoi într-o pauză de prânz.
Radu Valentin Băzăvan, ce mănânci la prânz, un fresh de portocale?
Sincer, am nişte praz umplut cu smântână şi cu pâine făcută în casă, nu pot mânca usturoi, că merg la serviciu şi ţin prea mult la colegii mei, dar o să fie un prânz copios.
La ce serviciu eşti tu?
La o firmă de softache, facem soft.
Şi vrei să transformi Groparul nemernic în regizorul nemernic?
Eu m-am transformat şi m-am reinventat de un miliard de ori până acum, probabil c-o să mă mai reinventez de un miliard de ori, mai încolo. Da, era o chestie care trebuia făcută şi am bifat-o şi pe asta.
Ca să înţeleagă oamenii pentru care vorbim…despre ce vorbim: tu ai un blog, groparu.ro, pe care scrii tu tot felul de “drăcării” din astea de-ale tale, în general simpatice…
Mulţumesc!
‘creşti mare! După care te-ai gândit să faci un film. Eşti scenarist?
Am făcut scenariul, am făcut castingul, am făcut producţia, adica am văzut locaţiile, am vorbit cu oamenii, am bătut mâna cu ei şi-aşa mai departe. Am făcut logistica, cam tot ce trebuia făcut, inclusiv am dus prânzul la oameni.
Povesteşte-mi un pic despre film. Cum se cheamă, ce-o să facă el “când o să fie mare”?
Sincer, am simţit că putem face o chestie frumoasă. Ne-am uitat un pic la producţiile româneşti din ultimii zeci de ani şi cu foarte puţine excepţii, n-am găsit nimic în care să mă regăsesc. Într-adevăr, sunt filme bune, sunt filme de duzină, sunt și filme proaste, dar, câtă vreme nu poți să comentezi nimic până nu faci ceva mai bun, ne-am hotărât să luăm a doua cale, cea mai grea, aceea de a face ceva. Şi, n-a fost așa o chestie de două pocnituri de degete, de o baghetă magică. A ieșit, dar am muncit pe ideea asta câțiva ani de zile. Am un prieten în America pe care-l cheamă Lucian Alexandrescu, care face filmări de prin 2001. La un moment dat ne-am întâlnit în România, la o bere. A zis: “tu ești ăla cu ideile, ce-ar fi dacă am face un film independent, tu vii cu ideile, eu cu camerele”. Am zis: „Bună idee”. Ideea a tot zăcut ani de zile, de prin 2005 și la un moment dat, în 2011, am zis „ce-ar fi dacă chiar am face?”, dar hai să începem așa mai modest, cu un scurtmetraj. Am avut o idee de scurtmetraj foarte nebunatică, am găsit și un sponsor pentru asta dar, după ce am bătut palma, sponsorul a renunțat din varii motive. Luci mi-a spus să facem și-un lungmetraj, dacă tot vine. Ne-am gândit să fie cu copii, ceva cu satul românesc, că e exotic pentru toată Europa asta occidentală.
Un fel de „povestea lui Tom Sawyer”?
După ce am făcut filmul, acum câteva zile făceam o prezentare şi mi-am dat seama că e chiar un fel de Tom Sawyer românesc, în ideea în care nimic nou nu s-a mai întâmplat în literatură, în afară de Chuck Palahniuk poate, în ultima sută de ani. Că vrei, că nu vrei, tot te izbeşti de anumite mituri pe care le reinventezi şi le pui pe tapet. Am început să ne gândim la ideea asta. Ideea cu copiii îmi plăcea foarte mult, pentru că am fost profesor şi îmi plac copiii, am şi unul acasă, pe care-l cresc după chipul şi asemănarea mea. Una peste alta, m-am gândit ce ar prinde cel mai bine… doi copii de la sat, care normal că-şi doresc mai mult, pentru că satul românesc, dincolo de imaginea lui idilică şi frumoasă de cireşi înfloriţi şi albine, suferă de o lipsă crâncenă de oportunități. Adică dacă ai vrea să faci ceva e foarte greu să faci, să reuşeşti. Şi-atunci am zis să luăm doi copii care îşi doresc ceva mai mult de la viaţă, vor să ajungă undeva, să ajungă ceva, vor să-şi depăşească condiţia limitată de copii săraci. Am început să dorm pe ideea asta, am analizat-o, am germinat-o până când, în cele din urmă, am ieşit cu o variantă de scenariu de vreo 40 de pagini, care a plăcut oamenilor și pe care am supus-o testului prietenilor şi oamenilor cunoscuţi care aveau un cuvânt de spus în domeniul ăsta. Am selectat ideile care mi s-au părut bune de cele mai puţin bune, am făcut din cărămida asta a mea, o marmură şi, în cele din urmă am reuşit să avem o variantă de scenariu cât de cât pusă la punct, pe care am mai îmbunătăţit-o la faţa locului.
Cum se scrie un scenariu de film, cum arată el? E aşa ca o poveste sau scrii acolo “minutul 1: vine Gigel”?
Am avut odată ocazia să traduc un scenariu de film. Eu sunt şi traducător printre altele şi ce-am făcut eu nu prea semănă deloc cu ce era acolo, pentru că l-am făcut aşa, pe genunchi, cum ar veni, în timpul meu liber. L-am făcut cât se poate de simplu, cu foarte puţine idicaţii scenice. După ce l-am scris, l-am împărţit la toată lumea, am făcut o citire la început, cu toată lumea, 40 de oameni, după care scenariul a fost împodobit cu tot felul de replici inspirate şi a ieşit o chestie foarte frumoasă.
Copiii care joacă rolurile principale în filmul tău sunt senzaţionali. De unde i-ai pescuit?
I-am căutat foarte mult şi am avut foarte mare noroc că m-am adresat lui Mircea Groza, tatăl nu mai puţin celebrului blogger Darius Groza, care din momentul în care ne-am întâlnit, a rezolvat totul ca şi cu o baghetă magică. Pe Darius (copilul, nu bloggerul) l-am găsit pentru că aveam nevoie de muzică şi tatăl lui lucrează la Ansamblul Porolissum Zalău. Ne trebuia un băieţel de etnie rromă care să fie dezgheţat, fotogenic, inteligent, cultivat, bine crescut. L-am găsit, era mănuşă. Iar pentru Sebi, tot un prieten de-al lui Mircea Groza ne-a ajutat, Flavius Lucăcel. A spus că e exact copilul de care am nevoie, a câştigat până acum vreo trei premii de teatru, are 12 ani, stă într-un sat din Sălaj, pierdut de lume, exact cum căutam eu pentru filmul nostru. “Un copil care, dacă nu ajunge mare actor , va ajunge un actor foarte mare”, după spusele lui Flavius.
[easyrotator]erc_36_1357892632[/easyrotator]
Minunat. Unde începe povestea şi unde se termină? Nu trebuie să dai din casă chiar tot, dar să ştim unde ne aflăm şi de ce mergem la cinematograf.
Povestea noastră se leagă în jurul a doi copii, unul român, unul de etnie rromă, care sunt foarte buni prieteni. Fratele copilului de etnie romă vrea să se căsătorească cu fata unui ţigan bogat, el fiind sărac pârlit.
Filmul începe într-un sat din Sălaj, într-un sat pierdut de lume, exact cum căutam, unde cei doi copii au o discuţie foarte serioasă, în jurul faptului că fratele copilului de etnie rromă are nevoie de bani pentru a se putea însura, iar el vrea să-l ajute. Şi au o discuţie foarte lungă „mă, cum putem face bani? Cine are mulţi bani pe lumea asta? Păi au fotbaliştii… cu fotbalul nu prea ne avem; au politicienii, nuu, nu ne facem politicieni. Actorii? au mulţi bani, hai să ne facem actori! Cum să ne facem actori? Trebuie să plecăm într-un oraş mare, gen New York, Lisabona, Londra, Cluj. Cluj? Îi departe de noi oraşul ăsta? La o sută de kilometri. Ce departe-i… şi de câţi bani ai nevoie să ajungi acolo? 100 de lei! Vai ce avere!”.
Da, dar în orice intreprindere trebuie să investeşti mai întâi.
Absolut. Si aşa se leagă cărţile destinului, încât chiar fac rost de 100 de lei şi se hotărăsc să fugă de la şcoală, să se facă actori. Şi, în naivitatea lor, ei speră să ajungă în oraşul mare la amiază, până seara să se faca actori şi să se întoarcă cu banii.
Zi-mi de restul actorilor din filmul tău!
Va trebui să fac un efort de memorie ca să nu neglijez pe nimeni. Am avut-o pe Elena Ivanca, ea a fost prima inimă a întregului casting. Actriţă la Teatrul Naţional, o femeie extraordinară, predă şi la Facultatea de Teatru, Cinematografie şi Televiziune din Cluj, doctor în actorie, am contaminat-o din prima cu ideea noastră şi cred că în ea a înflorit mai frumos decât în ceilalţi. Pentru că, pe lângă faptul că ne-a ajutat foarte mult cu acting-ul, ne-a ajutat să găsim şi alţi oameni, a făcut şi coaching, când ceva nu mergea cum trebuie era tot timpul acolo să liniştească oamenii, să-i ducă mai departe. Am avut-o pe Ileana Negru, tot de la teatru, care a jucat rolul vrăjitoarei, un rol foarte fain, o să fie o scenă sper, memorabilă. L-am avut pe Ion Seleşi, care ne-a spus de la bun început “eu vă dau tot ce pot”, şi ne-a dat mai mult decât a putut, a fost acolo şi în cele mai vitrege condiţii, s-a implicat trup şi suflet alături de noi şi n-a contenit cu laudele, într-un moment în care aveam nevoie de un imbold, de ceva steroizi. Ăştia au fost actorii profesionişti.
[easyrotator]erc_76_1357893165[/easyrotator]
L-am mai avut pe Nicu Varga, care joacă rolul lui Ceapă, care s-a ocupat şi de dansatorii ţigani. L-am avut pe Liviu Covaci, bloggerul Adi Hădean, aici de faţă, care, într-o ironie a sorţii, a jucat chiar rolul de…
De figurant, că de-aia m-am dus eu la şcoala de actorie, să ajung figurant în filmele tale.
Nu, ai avut un rol foarte bine definit acolo, pentru că tu eşti ultima persoană care le dă indicaţii copiilor despre cum să ajungă unde vor să ajungă, la actorie. Şi mie-mi place foarte mult pentru că, behind the stage, e o glumă a noastră, tu apari în film alergând, şi asta chiar înainte să mergi să duci flacăra olimpică la Londra. L-am avut pe Gaben, care joacă rolul unui controlor de tren, e genial, îi vine mănuşă. Zicu, Răzvan Dragoş de la Tvdece, care joacă rolul unui blatist de pe tren. Am avut-o şi pe iubita lui, Florica, zisă şi Alina Crâncău, care joacă un rol foarte frumos dar nu vă spun despre el, să nu stric surpriza. I-am mai avut pe Vlad Cucu şi Mihai Călian, care joacă roluri de politişti.
A fost fain?
Întâmplător, după prima săptămână de filmare am fost la o nuntă, cu foştii mei colegi şi aveam nevoie de foarte mulţi oameni care să ne ajute la cheful ţigănesc, un chef cu muzică şi dansuri originale. Şi urma să avem cam 60 de oameni în platou, poate chiar mai mulţi. Şi aveam nevoie de oameni care să ne ajute cu lumini, camere, trepiede, mâncare, cărat. Am luat patru colegi de la nunta respectivă. Şi aşa de mult le-a plăcut, încât doi dintre ei şi-au luat concediu şi au rămas cu noi întreaga săptămână, iar când am terminat au spus “genial!”. Fiecare zi a fost altcumva, surprize la tot pasul şi, în afară de copilul şi căsnicia de acasă, a fost cea mai frumoasă chestie pe care am făcut-o în viaţa mea. Şi am făcut 1000 de chestii frumoase.
[easyrotator]erc_32_1357893622[/easyrotator]
A fost scump? Ţi-ai făcut credit la bancă să plăteşti filmul?
Nu mi-am făcut, că din moment ce e criză, am putut să pun ceva departe, dar i-am păpat pe toţi cu filmul şi eu şi regizorul. Am băgat mâna în buzunare adânc pentru a putea finanţa filmul. A fost scump şi mai avem încă nevoie de bani şi nu ne vom opri până când…
Ia, cere nişte bani, că doar ai ocazia!
Sunt acum în negocieri cu mai multe firme, să vedem dacă se leagă ceva. Lumea nu prea are încredere în filmul românesc, din păcate.
Adevărul e că dacă te uiţi… nu vreau să fiu eu ăla care dă cu piatra. Vorba ta, dacă nu poţi face ceva mai bun, nu comenta; atâta doar că eu am dificultăţi în a înţelege filmul românesc din ultimii 20 de ani…
Partea bună este că am avut teaser-ele, lansate în decembrie şi au fost de succes, lumea a rămas impresionată de ce am putut face. E şi normal, atâta timp cât Luci e format la şcoala americană, are altă viziune, alt simţ artistic. Din nou, nu facem un film care să pice în păcatele filmului românesc, cu scene lungi la masă, comunism, corupţie… noi avem un film proaspăt, original, românesc, văzut prin ochii unui român american şi ăsta este un atu.
Când apare la… televizor?
Deocamdată avem un singur om care se ocupă de montaj şi omul acela trebuie să şi mănânce. Face şi el cum am făcut şi eu scenariul, după serviciu, după antrenamente. Sperăm că anul acesta. Dacă nu la televizor, sperăm că la cinematografe, estimăm foarte optimist că prin vară, toamnă în cel mai rău caz.
Să revenim puțin la bani. Ce câștig eu, compania X, dacă pun niște bani în fimul tău?
Sunt puţini oamenii care văd oportunitatea de a-şi lega numele de un film românesc. În primul rând, un film românesc le va putea aduce ce nu le va putea aduce niciun alt fel de promovare clasică. De exemplu, dacă faci un product placement în film, acel product placement va rula în sălile de cinema de fiecare dată când va rula filmul. Ar mai fi transferul de simpatie și cel de notorietate, brand awarenes şi, dacă filmul va fi un succes -eu sper să fie filmul anului 2013-, vor avea forever and ever brandul lor legat de un succes românesc, un succes de casă şi nu numai, un succes la public așa cum sper că nu s-a mai văzut în ultimii ani în România.
Doamne ajută!
Sursa foto: Itmediastudio
