Am avut plăcerea să petrec două zile în minunata capitală a țării noastre. Chiar este o plăcere să mai mergi la Bucureşti din când în când, nu de alta, dar e interesant să mai iei pulsul țării direct de la „aortă”. Venind relativ rar, am ocazia să descopăr la fiecare vizită ceva nou, interesant, care să îmi facă plăcere. Acum nu ştiu dacă e din cauza anului electoral pe care îl parcurgem, sau datorită dezvoltării spiritului cetățenesc, dar oraşul pare mai curat, mai aerisit şi mai luminat, măcar în centru. Centrul vechi, zona pietonală împânzită de cafenele mă duce cu gândul la vechile istorii urbane care circulau în Bucureştiul interbelic. Romantismul se încheagă din nou, sub altă formă, e drept, dar în 100 de ani aceasta va fi istoria. Iubesc vitalitatea şi efervescența acestui oraş chiar dacă, pentru un ardelean, ritmul poate părea demențial, uneori. Mă bucur să văd clădiri vechi restaurate, readuse la viață, revalorificate, care reflectă impunător, din nou, personalitatea şi statutul proprietarilor. Îmi plac noile clădiri cu arhitecturi interesante cu fațadele lor de oțel şi sticlă care zgârie norii, în zilele cețoase, şi perspectivele pe care le oferă din restaurantele situate la ultimele etaje. Îmi plac noile hoteluri, elegante, branşate la rețele internaționale, unde confortul este similar cu cel din oricare altă capitală.
Până la urmă îmi place şi şoferul de taxi slinos cu maşina lui murdară, uşor avariată, care se enervează când îl rogi să te ducă la aeroport, pentru că el nu are vignetă şi nu poate ieşi din oraş. La fel şi recepționerul politicos care îți pune la dispoziție taxiul de încredere, cu care hotelul are „contract”, să te ducă la aeroport pretinzând doar de 4 ori costul real al cursei.
Scriu aceste rânduri în aeroport, unde aştept avionul, care are întârziere. Tipic!
Iar în încheiere îmi vine în minte citatul folosit de Mateiu Caragiale, în prefața romanului său “Craii de Curtea Veche”, citat preluat din debutul pledoariei unui celebru avocat, viitor preşedinte, francez Raimond Poincaré în scandalosul proces dintre Regatul României şi un antreprenor francez, legat de construirea unei porțiuni a portului Constanța, din urmă cu peste 100 de ani. Proces care la vremea respectivă a frământat Bucureştiul şi nu numai.“Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…”.
Subiecte similare cu ultimul jurnal de ştiri urmărit la TV, diferă doar personajele, năravurile sunt aceleaşi!
