Ilinca Rotariu: „Încerc în fiecare zi să mă apropii cât mai mult de cum aș vrea să fie viața mea.”

Pe Ilinca Rotariu o mai văzusem, din întâmplare, în fotografiile proiectului Atipic Beauty de la Feeric Fashion Days. Între timp, am și cunoscut-o, dar pe căi mai degrabă muzicale și am fost curioasă să aflu mai multe despre ea și lucrurile cu care se confruntă, fiind o tânără ambițioasă și senină, dar care de câțiva ani, în urma unui accident banal, se află în scaun cu rotile. Acum 4 ani a fondat, cu ajutorul familiei și prietenilor, centrul de recuperare Tarra, dedicat tratării pacienților la standarde profesionale și cu prețuri rezonabile, proiect la care a fost recent nevoită să renunțe.

Stând de vorbă cu Ilinca, am învățat o mică lecție de realism, dar și de visare. Iar unul dintre visele ei, care ar trebui să fie realizabil într-o țară civilizată, este accesibilitatea în diverse spații pentru persoanele cu dizabilități.

_EEL4953

Cum ți s-a schimbat viața de când te lupți cu această problemă? Dacă ai putea să faci o comparație între Ilinca de atunci și Ilinca de acum, cum ar suna?

În primul rând, îți spun că nu este o luptă. De ce să intri într-o luptă pe care n-ai cum s-o câștigi? De ce să te lupți cu „soarta”? Mai bine îți concentrezi energia pe lucrurile în care poți face o diferență și să scoți tot ce-i mai bun din ce ai. Acum văd lucrurile cu niște ochi ceva mai „mari”. Atunci aveam 22 de ani, acum am 29 și un obraz (la nevoie) puțin mai gros, o răbdare ceva mai scurtă și am descoperit că și încrederea are limite și că doar în mintea mea ea nu putea fi încălcată. Lucruri normale care vin cu maturizarea, cred. Ilinca de atunci era mai plimbăreață, în rest mari diferențe nu sunt.

Ai fost nevoită să te plimbi prin țară pentru tratamente de recuperare. Care e situația la nivel național? Mă refer aici la prețuri, tratamente, facilități… Ai fost și în străinătate?

Situația e aceeași. Eu nu știu să se fi deschis vreun centru fără limită de internare. Prețurile intră în discuție pentru situațiile în care ai o clinică aproape de casă și mergi în regim de ambulator. Puține orașe au astfel de clinici și oricum, pentru mulți dintre pacienți, în primii ani sistemul ambulator este mult prea dificil. E destul de lungă discuția asta și pe mine mă irită. Același cerc vicios pe care îl cunoaștem deja de prea mult timp, fiecare dă vina pe altcineva, toți sunt cu mâinile legate, veșnica replică „din lipsă de fonduri” etc. Am fost și în străinătate. Acolo se urmărește atent menținerea sau reintroducerea pacientului în societate în mod activ, iar la noi se face terapie fără un scop anume. Evident, rezultatele sunt foarte diferite. Pentru a nu exista neînțelegeri, vreau să menționez că nu îi atac pe terapeuții noștri, care sunt uneori de-a dreptul geniali pentru condițiile și limitările cu care trebuie să lucreze, ci din nou sistemul, sistemul, sistemul…

IMG_9906

În 2011 ai dat startul unui proiect minunat pentru Cluj – centrul Tarra. Cum ai reușit, ce costuri și investiții a implicat acest demers, ce ai întâmpinat pe parcurs și cum s-a dezvoltat în acești 4 ani? Cât timp ai dedicat și care mai e legătura ta cu proiectul?

Bună întrebare, încă n-am apucat să fac o evaluare completă a aceastei experiențe, dar am să încerc să rezum aici lucrurile importante. Te anunț că acest proiect a luat sfârșit la finalul lunii iulie acest an. Am început cu drag și multă muncă, am descoperit cu timpul că volumul de muncă se mărește în fiecare an și am ajuns să sacrific pentru 4 ani aproape tot timpul meu și mare parte din cel al familiei mele. Am făcut-o cu drag și am înțeles că un pionier are multe lupte de dus, dar am ajuns în punctul în care am realizat că pentru mine e prea greu să încerc să schimb un sistem, că aveam prea multe idei noi și mai ales că sistemul meu de valori era în pericol.

Sunt încântată de toate cunoștințele pe care le-am acumulat. Așa cum în primul an de facultate am descoperit frumusețea fizicii, în ultimii ani am intrat în contact cu rigurozitatea economiei pe care o consider un maestru al ordinii, iar genialitatea absolută prin care am fost construiți, pe care am ajuns să o surprind prin ce m-a învățat medicină, e o mare bucurie a mea.

Dar cea mai mare bucurie o reprezintă oamenii pe care i-am cunoscut, medici și terapeuți cu care am avut rezultate foarte bune, alții cu care am avut proiecte minunate și mai ales pacienții care în timp mi-au devenit prieteni.

Ne-am cunoscut întâmpinând un concert special, al Elenei Mîndru, și, în același timp, o problemă specifică nu doar Clujului, ci întregii țări: lipsa rampelor, căilor de acces pentru persoane aflate în situația ta. Spune-mi mai multe despre această problemă cu care te confrunți tu și mulți alții, zi de zi. Sunt multe lucruri pe care le pierdeți, pe nedrept. Crezi că se poate face ceva?

Oare contează ce cred eu că se poate face? Pe cine interesează cu adevărat ce se poate face? Că eu m-am plictisit să tot vorbesc în gol și m-aș bucura să pot vorbi cu cineva care răspunde într-un fel sau altul de această problemă. Peste tot în lume, atunci când se reabilitează orașele, se întocmește un grup de consultanță al persoanelor cu dizabilități și se încearcă astfel adaptarea cât mai eficientă a orașului, mai ales că multe din aceste adaptări nu reprezintă neapărat costuri suplimentare, ci doar niște modificări în proiect și mai ales, urmărirea execuției lor.

Cu ajutorul Elenei Mîndru, care susține puternic integrarea noastră, în seară concertului un prieten de-al meu în cărucior a venit pentru prima data în sala filarmonicii, deși ascultă muzică clasică acasă. Ar fi venit la multe concerte, dar accesul nu-i permite.

Revenind la muzică, știu că ești pasionată de muzica clasică, ne-am văzut și la EC, chiar la concertul Notes and Ties, știu că îți place și ai studiat muzica și cânți la pian. Mai ai timp pentru pasiunile tale? Spune-mi mai multe despre aceste activități. De asemenea, citisem că visezi să devii peisagist.

Eu sunt o norocoasă, îl am pe fratele meu care mă duce peste tot și o armată de prieteni care nu mai văd căruciorul ca pe o piedică, iar astfel ajungem prin tot felul de locuri în care nu te-ai aștepta să mă vezi.

Am studiat pianul în primii patru ani de școală după care a trecut pe locul doi și percuția mi-a acaparat aproape toată atenția. Așa că instrumentul meu principal și cel mai drag e arsenalul infinit al percuției. Nu mai cânt de mulți ani, dar cred că decizia de a mă înscrie la o școală cu profil muzical a fost una din cele mai bune hotărâri ale părinților mei.

IMG_9761

Cred că de acum o să am mai mult timp pentru pasiune mele, o să îmi fac! Am terminat Facultatea de Peisagistică, și chiar dacă în acte sunt deja peisagist, fără experiența necesară, încă nu mă declar public. Sunt abonată la câteva reviste de specialitate pe internet așa că am ținut mereu legătură cu acest domeniu, s-ar putea mai încolo să aleg să și lucrez.

Am fost bucuroasă să te regăsesc în fotografiile de la Feeric Fashion Days de anul trecut și ți-am urmărit și participarea de anul acesta de la Sibiu, din cadrul proiectului Atipic Beauty. Povestește-mi despre experiența ta de la festival.

Pentru mine acest eveniment e ocazia de a mă apropia de o lume pe care nu o cunosc și nu o prea urmăresc, cea a modei și a mondenului. Nu am televizor acasă și nu-i simt deloc lipsa. Prefer să aleg eu ce văd și ce aud, e destul cât trebuie să „înghit” în situații pe care nu le pot evita. Trecând prin interiorul lui, mi se confirmă hotărârea bună de a mă ține departe de lumea mondenă și goală. Puține din aceste vedete merită atenția noastră.

Bucuresti Atipic B. aprilie (2) FFD Sibiu '15 (3)

Atipic Beauty e un eveniment tare îndrăzneț al cărui scop e de multe ori eclipsat de alte idei, dar care prin extravaganța lui, cred că își îndeplinește sarcina foarte bine. Magda Coman e excepțională prin normalitatea și naturalețea cu care trăiește. O admir și o îndrăgesc tot mai mult în fiecare an.

De curând ai participat la Sport fără limite. Cum a fost, cum te-ai simțit?

A fost minunat!!! Abia aștept să mai am ocazia să joc tenis de câmp. Nu știu cum, dar sper să se găsească o soluție și la noi să putem juca. De data asta a venit o echipă de italieni, cu echipament complet și au ținut cursul gratuit, pentru oricine era curios să încerce. Aduși de Cătălin Mariș, vedeta în cărucior a festivalului Electric Castle, s-ar putea să repete evenimentul și la anul. Lumea a fost tare încântată de experiență.

21-23.07 (14)

Sunt convinsă că în timp ai căpătat o forță de adaptabilitate extraordinară, care îi inspiră pe cei din jurul tău. Ce te îndeamnă să mergi înainte?

Primul motiv de supraviețuire a fost un răsărit, apoi de dragul familiei și, cu timpul, poți transforma această dorință într-o formă de adaptabilitate care, dacă e motivată corect, poate concura cu cea a cameleonilor. Dar condiția e să găsești singur motive de a merge mai departe până încep să apăra singure și chiar să te învârtă nebunește, până te trântește iar și apoi de la capăt, de fiecare dată mai puternic și mai înțelept.

Cum arată o zi din viața ta, ce faci în timpul liber?

Încerc în fiecare zi să mă apropii cât mai mult de cum aș vrea să fie viața mea. Asta fac zilnic.

Carte preferată: Micul Prinț, de Antoine de Saint-Exupery

Filmul preferat: M-aș uita oricând la: Picasso artist și demon, Gladiatorul sau Legendele Toamnei.

Ce muzică preferi: „ce zi e azi?” Nu am cum să aleg, lista e prea lungă și în continuă expansiune.

Destinația ideală: Rai

Hawai'i

Foto: Arhiva personală Ilinca Rotariu

Diana Câmpean
Diana Câmpean

Am terminat jurnalismul și, deși ar fi putut să “mă termine” și el pe mine, mereu am mers mai departe mânată de gândul: “eu vreau să scriu!”. Și cel mai mult îmi place să scriu despre oamenii sinceri, despre cei care surprind și prin cele mai mărunte gesturi, cei care trec împăcați cu ei prin viață și care știu să viseze fără șovăieli.