Maghiar între Români

Stimate D-le Someşan,

Mulţumesc, întâi de toate, şi Dvs. pentru mesajul trimis. Vă asigur, încă de la început, de faptul că nu m-am supărat pentru stilul direct cu care aţi abordat aspectele menţionate, chiar Vă apreciez pentru sinceritate şi pentru deschiderea pe care aţi manifestat-o în rândurile pe care aţi binevoit să mi le oferiţi, iar prin aceasta şi revistei Bulevard. Există multe feluri în care vă pot răspunde. Aleg varianta pe care mulţi, cu siguranţă, nu ar face-o, considerând că este o mare greşeală să îţi deschizi sufletul şi să laşi, astfel, garda jos. Eu însă mă aflu încă la acea fază a vieţii în care mai cred cu tărie în noţiuni precum: Demnitate, Onoare, Cavalerism, Respect, Loialitate, Eleganţă aristocratică, în consecinţă sunt convins că, dacă nu mă simţiţi aşa cum sunt eu ca Om, răspunsul meu este inutil, oricare ar fi el. Aşadar, ce fel de maghiar sunt eu? Cum mă simt eu, maghiar minoritar, între români majoritari? Povestea mea a început în Banatul de Munte, la Reşiţa, acum 37 de ani. Provin dintr-o familie în care toţi sunt şi au fost maghiari până la a 5-a generaţie.

GOLDIES

Continuând să-mi fac genealogia familiei, sunt convins că nu voi întâlni răsturnări spectaculoase de situaţie. Stră- străbunicul din a 5-a generaţie, Varga János, a avut rang înalt de Cavaler ceea ce, în contextul fostului Imperiu Austro-Ungar, i-a asigurat un loc privilegiat în înalta societate şi într-un corp militar de elită. Sunt mândru de el. Nu mi-a mai rămas decât o poză din care răzbate eleganţa unui Nobil care a ştiut să trăiască frumos, iar în viaţa personală a servit o Regină, stră- străbunica mea, o femeie modestă, dar cu suflet mare. Mă simt la fel de mândru că pot vorbi limba maghiară, limba mea maternă, dar şi limba română deopotrivă! În Banatul multicultural în care am crescut eu, limba română era limba comună în care mă înţelegeam cu prietenii mei de joacă: doi ucrainieni, trei maghiari, doi sârbi, patru rromi, trei germani, şapte români şi un evreu.

Nici la anii maturităţii, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Poate doar faptul că m-am îndrăgostit mai mult de limba română. Îmi place. E unic să-l citeşti pe Caragiale în limba lui, după cum, tot la fel, e magic să descoperi mirajul atmosferei pe care o crează măiestria cuvintelor lui Jókai Mór. Când te mişti cu uşurinţă între două culturi şi simţi că poţi să construieşti punţi de legătură între ele, primul cuvânt care îţi vine în minte nu este „asimilare”, ci „forţă”! Cine vorbeşte mai multe limbi şi cunoaşte mai multe culturi, are mai multe vieţi, ceea ce este, cu adevărat, un privilegiu. Foarte adevărat că, venind la facultate la Cluj, am găsit aici realităţi diferite decât acasă. Banatul este totalmente altceava decât Transilvania. Aici, „triburile” sunt foarte enclavizate, barierele între ele sunt, adesea, greu de trecut ceea ce îi face pe oameni să fie un pic altfel, adică mai reţinuţi, mai precauţi, mai atenţi şi nu foarte entuziaşti să facă ei mereu primul pas în a-şi deschide propria lume pentru o cunoaştere în profunzime a ei.

În ceea ce mă priveşte pe mine, chiar şi după ce am fost adoptat de acest oraş, am continuat să păstrez în suflet Banatul şi spiritul său multicultural. Poate şi de aceea, eu călătoresc cu plăcere între lumi, caut să cunosc, să evoluez şi nu, categoric nu am nicio teamă de asimilare, întrucât ceea ce este trainic şi adevărat în tine nu poţi pierde şi nu îţi poate lua nimeni.

Poate o să Vă surprindă, însă modelul meu de om de cultură pe care l-am admirat şi am dorit mereu să fiu ca el este… un român. Mă gândesc la Academicianul Camil Mureşanu. Din păcate, nu mai este printre noi, de ceva vreme. L-am pomenit, întrucât eu ca maghiar am văzut în el pe acela care, înainte de a fi un erudit, a ştiut să fie Om şi unul elegant, rafinat, magistral în discurs, pe bună dreptate numit „Lordul”. El m-a convins că, pe lumea aceasta, nobilii adevăraţi nu sunt neapărat cei care se nasc, ci tocmai cei care ştiu să devină aşa! În timp, cu răbdare, prin lumina cărţii şi, fireşte, prin credinţă în Dumnezeu. Stând lângă el de-a lungul anilor, nu am simţit că sunt maghiar, ci Om şi unul care poate să vadă dincolo de limitele rigide în care te plafonează naţionalismul intolerant şi prost înţeles. Când te ridici peste el, cred sincer că vezi lumea altfel.

Vezi mai puţin români buni, secui răi sau invers, pur şi simplu… descoperi Oameni. E o provocare unică în viaţă. Nu reuşesc mulţi asta. Ca să Vă răspund la întrebare, un astfel de maghiar mă consider şi eu. Unul căruia îi place să descopere Oameni. De preferinţă frumoşi ca să fiu sigur că mă simt bine cu ei. Exact asta fac acum şi cu Dvs. Şi este o reală plăcere, sincer. Tocmai de aceea, nici nu mă simt minoritar stând între majoritari. Mă simt doar Om care are putere încă să viseze la rafinamentul unui Lord şi la eleganţa unui Nobil de altădată care ştie servi o Regină, ducându-i cafeaua la prima oră a dimineţii, spunându-i cu zâmbetul pe buze (în limba română, fireşte) Te iubesc mult! Ce bine este aici, împreună, Acasă…

Cu respect,

Al Dvs.

Varga Attila

Foto: erdelyimagyar.wordpress.com