Maria Casandra Hauşi: „Muzica e precum o rugăciune, trebuie să îți cobori mintea în inimă”

maria casandra hausiMaria Casandra Hauşi, cunoscută drept Ambasadoarea doinei româneşti, face parte din proiectul coordonat de Mehdi Aminian, Roots Revival, care se află în turneul naţional inspirat din muzica Mariei Tănase – „Colors of Maria”. Este câştigătoarea Trofeului şi Marelui Premiu al Festivalului Maria Tănase, al cărui juriu a fost prezidat de Tudor Gheorghe. Turneul amintit ajunge şi la Cluj-Napoca, pe 28 septembrie, la Filarmonica de Stat „Transilvania”. Cu această ocazie, artista şi-a deschis puţin sufletul în faţa noastră.

Sunteţi numită Ambasadoarea doinei româneşti. Cum a început legătura dumneavoastră cu muzica?

Cred că muzica m-a ales pe mine, iar eu am primit-o cu mare bucurie.

Cum aţi ajuns să faceţi parte din proiectul Roots Revival, ce părere aveţi despre această iniţiativă?

L-am cunoscut pe Mehdi  Aminian, inițiatorul acestui proiect muzical, prin intermediul unor artiști muzicieni, prieteni comuni. Apoi l-am invitat la un recital de-al meu la Teatrul Nottara în București, un recital dedicat Măriei Tănase.  De atunci, am tot rămas împreună, legați muzical.

Vă aflaţi în turneul de promovare a albumului „Colors of Maria”. Cum a început această poveste?

Povestea a început  foarte firesc și va continua la fel de frumos. Cred în Mehdi și în prietenia noastră.  Proiectul acesta îmi umple inima. Și simt acum nevoia să îi mulțumesc și lui Mehdi Aminian pentru încredere, pentru dragostea sa, pentru arta sa. Am întâlnit aici muzicieni pe care am impresia că îi cunosc dintotdeauna,  îi simț că pe niște frați. Ne cântăm, ne privim în ochi și vibrăm la unison. Rămâne, totuși o tristeţe – De ce oare unii frați români creștini rămân ignoranți, ostili chiar și străini faţă de propria lor muzică?

Cum vă raportaţi la muzica Mariei Tănase?

E o întrebare atât de frumoasă, încât mă emoționează până la lacrimi. M-ați pus în fața oglinzii. Cred că am fi fost foarte bune prietene. Muzica îți dezvăluie sufletul și inima. E precum o rugăciune, trebuie să îți cobori mintea în inimă. Iar eu încerc să păstrez o legătură, un dialog muzical cu dânsa. Spre exemplu, cântecul „€œBlestemul”, cules în 1929 de către Institutul Folcloric București de către etnomuzicologul Harry Brauner, de la o bătrână pe nume Rafira Hanes din comuna Drăguş-Făgăraș sau cum mai este cunoscut de publicul larg „Cine iubește și lasă”, aici Maria Tănase vorbește și tălmăcește cuvântul trădării, grăiește de necredința în dragoste. Eu am decis să îl reinterpretez, gândidu-mă la trădare în general, trădarea de țară, de părinți, de iubit, de Dumnezeu!

Consider că port pur și simplu un dialog cu dânsa. „Cine iubește și lasă/ Şi de țară nu-i mai pasă” sau a€”Cine iubește și își lasă/Țara că pe o nevastă”… Știm cât de mult şi-a iubit și ea țara. Trăim și acum vremuri tulburi în țărișoara asta frumoasă. Cred că muzica, pentru a putea rămâne în memoria afectivă a ascultătorului, în conștiința lui, pentru a putea deveni artă, trebuie să poarte cu șine, un mesaj. Dacă nu spui nimic și doar cânți strofă după strofă fără să ai vreun gând anume, ești doar o „€œpunga purtată de vânt într-un oraș prăfuit”.

Poetul nostru național Mihai Eminescu spune „E ușor a scrie versuri/ Când nu ai nimic a spune”. Asta se întâmplă în orice domeniu al artei. Dar știți ce mi-am amintit acum… Hm, am găsit scris în cartea scrisă de către Petre Ghiată și Clery Sachelarie, „Maria Tănase și cântecul românesc”: „Aş vrea să mă despart de voi, dragii mei, fără să mă mai chemați înapoi, tulburându-mi liniștea cu dorurile, cu durerile voastre”. Sper din inimă cu acest dialog muzical să nu o tulbur, să nu o tulburăm, iar Domnul Dumnezeu să o odhinească în cântecul Său galactic de pace!

Credeţi că influenţele jazz şi nu numai, care apar în muzica tradiţională, pot să o aducă mai aproape de public?

Publicul tânăr sau mai adult, artiști de aici ori din străinătate, toţi o iubesc pe Măria Tănase. Noi toți o iubim. Noi toți care mai de care încercăm să o purtăm la piept, să ne mândrim cu ea. Ea nu are nevoie de a fi „reinventată”. Noi vorbim aici despre un  fenomen – „Fenomenul Măria Tanase” – care are atâta putere, încât va fi mereu o sursă inepuizabilă de inspirație și de frumos.

Cum vi se pare că percep tinerii muzica tradiţională românească?

Tinerii, viitorimea, „copiii cerului”, €œ”coconii mândri ai noştri” iubesc, empatizează și vibrează cu această muzică, fără vreun efort prea mare din partea celor care o reprezintă. Noi, binenţeles, avem datoria de a o prezenta cu o inimă cât mai curată, smerită, curajoasă. Dă-le această muzică și se vor simți ca în brațele mamelor lor. Mângâiați, dezmierdați și înțeleși!

Cum este văzută muzica noastră tradiţională în alte zone culturale?

Ca o limbă universală. Doinei nimic nu îi este străin. Vorbești, grăiești despre dragoste, răbdare, iertare, despre virtuți, sacrifii, bucurii, tristeți, despre spirit, despre binecuvântări, despre viață! Despre lupta omului de a rămâne om.

Anul trecut aţi fost parte din turneul european al spectacolului“Aristophanes Now”, coordonat de  Stamatis Kraounakis. Povestiţi-ne puţin despre această experienţă.

A fost o delectare tot proiectul. Am cântat în limba greacă în acel musical numit „Aristophanes Now”,  unde până la urmă compozitorul grec a găsit potrivit rolului meu, al Lysistratei, pentru a putea fi cât mai conturat acest personaj, să includă și un moment muzical, de doină, cântată a cappella.

Când nu cântaţi… ce muzică ascultaţi?

Liniştea, păsările, cerul…

Vreau să le mulţumesc frumos profesorilor- prieteni de la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj pentru că au știut să mă îndrume pe acest drum… dragului domn profesor Alexandru Fărcaş, Mugurel Scutăreamu – care sunt plecați acum dintre noi, însă au rămas pentru mine mereu prezenți în inima Sufletului și îndrăgitului profesor Gheorghe Roșu. Mulțumesc frumos în Cer și pe pământ tuturor celor care m-au binecuvântat.

Diana Câmpean
Diana Câmpean

Am terminat jurnalismul și, deși ar fi putut să “mă termine” și el pe mine, mereu am mers mai departe mânată de gândul: “eu vreau să scriu!”. Și cel mai mult îmi place să scriu despre oamenii sinceri, despre cei care surprind și prin cele mai mărunte gesturi, cei care trec împăcați cu ei prin viață și care știu să viseze fără șovăieli.