De la mic la mare

Drumurile mele mă poartă, aproape zilnic, prin faţa unei anumite clinici de obstetrică şi ginecologie, adică loc de monitorizare şi născare, mai pe şleau. În faţa clădirii cu pricina nu există trecere de pietoni, aşadar, calea maşinii e uneori tăiată de câte o fugă transversală.

În genere, sunt ei, proaspeţii tătici, veniţi la sprijin moral sau la ridicare de copil. Oricare ar fi varianta care-i determină să se prezinte la unitate, mutra lor sugestivă stârneşte amuzament. În mare, sunt două categorii: cei terifiaţi şi exuberanţii. Indiferent de clasa în care s-ar încadra, pe fundal zumzăie o stare de nelinişte şi stângăcie.

dad

În calitate de non posesoare de copii, mărturisesc că aceeaşi confuzie mă cuprinde şi pe mine la vederea micuţului rulou: ce să-i fac, să-l privesc doar sau să-l ating? Dacă îl iau în braţe oare nu îl expun unor microorganisme imaginare, transmisibile la care nu poate face faţă?  Gata, l-am luat. Aoleo, ce mic e, dacă îl scap? Nu, n-am cum, coloana rigidă, braţele încleştate, transpiraţie prin toţi porii şi bine va fi. Desigur, toate astea se derulează sub ochiul vigilent al mamei, stresată la rându-i, fie evident, fie afişând un comportament relaxat disimulat. Cu toate astea, prin prisma bagajului hormonal – instinctiv din dotare, pot să înţeleg destul de bine care e treaba cu bebeluşul, însă pentru domni e posibil să fie niţel mai greu.

new-mom-new-dad

Cum trăiau ei aşa liniştiţi, derulând activităţi în jurul cărora li se învârtea tot universul şi iubind fata, aşa cum religios o fac de când şi-au vârât belciugul pe deget, se trezesc cu o burtă umblătoare prin casă. Deocamdată totul e ok, situaţia pare gestionabilă, dar linia orizontului nu mai e chiar aşa de precisă, parcă e puţină ceaţă în zare sau poate o furtună. Eh, nu e încă motiv de îngrijorare, vedem când ajungem acolo cu ce condiţii meteo ne întâlnim. Mai trece o zi, mai trece o lună, ba chiar nouă şi iată-i în faţa faptului împlinit. Îşi dau silinţa, încercând să fie empatici şi încurajatori, dar pur şi simplu nu au cum să perceapă amploarea momentului. Dispun măcar de cele câteva zile de solitudine, când noua echipă e încă la spital, timp în care mai procesează recentele informaţii şi trag o chermeză aşa cum cere datina, ca apoi să-şi poată aduce acasă, cu acte în regulă, aparţinătorii.

parinti

Acela e momentul în care cu o infimă parte din tătici mă intersectez şi eu, în circuitul pe care îl am de făcut în zona clinicii. După cum spuneam, unii sunt îngânduraţi şi vreau să cred că nu pe motive legate de naşteri cu probleme. Pesemne că se gândesc cum fata nu mai e la fel, cum parcă toată atenţia ei e canalizată într-o unică direcţie şi sunt deja obosiţi la perspectiva nopţilor albe, pline de vocalize eşuate. Nu par foarte încântaţi de noua combinaţie, dar vestea bună e că lucrurile astea se aşează frumos în timp, de la sine. Apoi sunt cei agitaţi, care traversează haotic prin faţa maşinii, cu un rânjet uşor tâmp pe mutră, în timp ce flutură în aer o scoică pe care nici ei nu ştiu exact la ce o vor folosi. Rictusul întipărit pe faţă se poate transforma oricând într-un plânset schimonosit, iar mersul necontrolat pare să-i ghideze spre un impact cu ceva obiect contondent. Sigur că sunt şi cei care se comportă destul de bine, având în vedere condiţiile date, dar ce ar mai fi nostim în a vorbi despre ei?

Interesant cum micuţa creatură reuşeşte să schimbe, în lanţ, viaţa atâtor oameni. Şi mai e şi iubibilă pe deasupra!

Surse foto: karltonsays.com, sheknows.com, channel4.com