Marea adunare locală

High school reunion…subiect pentru multe filme hollywoodiene, previzibile şi oarecum xeroxate, când în sfârşit se face dreptate, copiii populari de odinioară fiind umiliţi în public sau iubirile neîmpărtăşite ajungând să se împlinească.

Realitatea e puţin diferită, dar pe lângă bucuria revederii, invariabil se vor desfăşura şi mici spectacole demonstrative. Întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului am bifat-o de ceva vreme, iar cea de la facultate posibil să nu dorească nimeni s-o înfăptuiască. Am avut colegi care au refuzat să participe pe motiv că nu au ce să relateze, considerând astfel că nu sunt suficient de buni. Cu toate că nici eu nu aş putea spune că mă încadrez în lista realizărilor standard, am participat la astfel de întâlniri şi voi mai merge, dorind să reîntâlnesc sufletele celor de atunci. Deşi cred cu tărie în modul în care am ales să-mi trăiesc viaţa şi nu simt că ar fi trebuit să fac altfel, când zece, douăzeci de oameni îţi prezintă o altă realitate, poveştile fiind asemănătoare, întradevăr începi să te întrebi dacă eşti ok. Gândul durează fix o seară, după care fiecare se întoarce liniştit la ceea ce-l defineşte. Oricât de bune ar fi intenţiile, orgoliile se vor năpusti întru câştigarea de teritoriu şi astfel vom observa cât de bine s-au conservat trupurile, vom evalua realizări profesionale sau personale şi vom compara casele spre care ne vom întoarce la final de întrunire.

keeo calm

 Partea cea mai tristă a acestor reuniuni mi se pare întoarcerea în clădirea în care ai învăţat, mai cu seamă în clasa în care ai scris o pagină din istoria personală. După emoţia drăguţă a reconstituirii, te izbeşte spectacolul denaturat ce se desfăşoară. Feţele sunt îmbătrânite, mai ales a celui/celei care ţi-a fost diriginte/ă, lipsesc colegi, aşa că ceea ce vezi în jur e doar un fel de peticeală, băncile sunt schimbate sau dacă sunt cele vechi nu mai au scrijelirile atât de familiare, iar această incursiune în trecut va dura atât de puţin, doar cât să te întristeze când realizezi că nu vei mai putea gusta niciodată din frăgezimea tinereţii. E ca şi când regăseşti în casa părintească o jucărie mult iubită şi în timp ce o ţii în mână, ţi se proiectează infinite scene în minte, emoţiile colorate aferente jocului pe care îl derulai atunci, dar, totodată, un plâns înfundat îşi face loc, conştientizând că nu mai ai cum să treci prin aceleaşi stări, deoarece jucăria ce-ţi leneveşte acum în mâini a ajuns un simplu obiect, ca şi celălalte multe care nu­-ţi mai aduc nicio satisfacţie.

hope-least-encouragement-ecard-someecards

Eh, noroc că fiecare reuniune se gată cu un chef şi uite aşa, vorba aceea „ dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu pipi de rechin”, mai trece încă o decadă din ceea ce numim viaţă!

Surse foto: pinterest.com, foreachwindthatblows.blogspot.ro