In Vino Veritas

  “E o scorpie! Femeia asta jigneşte şi dezarmează pe toată lumea! Atunci o să-i mai trec pragul când mi-oi vedea eu ceafa!” Cuvinte pe care le-am auzit răsunând des, de-a lungul timpului, cu toate că cei care le-au expediat cu generozitate s-au străduit, de prea puţine ori, să înţeleagă de fapt ce anume se ascunde în spatele vălului care acoperea sufletul unei „Scorpii autentice”. Nu mă îndoiesc de aceea că, similar mie, mulţi au avut şi ei „şansa” de a întâlni, în timp, „comori sufleteşti” asemănătoare, iar în faţa unor atare tipologii, concluzia lor a cam fost mai mereu aceiaşi: „Nu merită efortul şi atenţia! Risipă de timp şi de energie!”

În situaţia mea, persoana în cauză de care, culmea, m-a şi legat o prietenie frumoasă, nu s-a putut lăuda niciodată cu aceea că ar fi avut o evoluţie extrem de facilă de-a lungul vieţii. A pornit de jos, fără niciun sprijin consistent din partea celor dragi pentru a-şi făuri un destin. Parcursul ei printre ani a fost un veritabil drum al lui Sisif, adesea presărat cu lacrimi amare, iar provocările numeroase la care a făcut faţă cu succes au transformat-o într-un caracter aprig, adesea vehement şi aproape imposibil de clintit şi de supus. La un moment dat, s-a şi retras în sine, într-o căsuţă frumoasă, ghemuită între dealuri, dar a cărei uşă rareori a mai deschis-o cineva. Se spunea că, decât să ieşi de la ea cu sufletul în genunchi, mai bine te lipseşti. Şansa a făcut ca eu să fiu printre acele „rara avis” care a scăpat nealtoit. Cine ştie cum de… O bună bucată de timp nici nu ne-am întâlnit noi prea des, iar atunci când o făceam de obicei ştiam, cu diplomaţie, să păstrez distanţa. A venit însă un context mai greu în viaţa mea, iar „întâmplarea” a făcut ca tocmai „Scorpia” să fie în preajmă. Dintre toţi cei foarte apropiaţi, doar ea, culmea, a găsit tactul şi inspiraţia de a-mi spune cuvinte frumoase, memorabile care mi-au readus zâmbetul pe buze. În răceala dezarmantă din jur, am simţit cum cineva, realmente, îmi poartă de grijă, iar dincolo de asprimea tonului vocii o inimă caldă mă purta pe braţe. Atunci am devenit „prada” ei.

Vizitele pe care i le făceam regulat, la fel ca şi discuţiile noastre amicale la cafea, au ajuns memorabile pentru mulţi cărora, pur şi simplu, nu le venea să creadă că „masacrarea” mea întârzia să se contureze. La un moment dat, deşi aproape că nu mai putea merge decât cu mare dificultate, „Scorpia” s-a pus să-şi strângă strugurii din vie pentru a-mi face cel mai delicios vin din câte băusem vreodată. Fiind singurul privilegiat pe care îl servea cu brânză şi licoare naturală din producţie proprie, era lesne de înţeles că butoiul cu pricina era păstrat cu aceiaşi grijă cu care şi Excelenţa Sa Mugur Isărescu veghează la rezerva de aur a Băncii Naţionale. Şi uite aşa mai la un pahar, două, trei, patru… realizezi că, întradevăr, In Vino Veritas! Sau, mă rog, poate că, în această manieră, totul în jur s-ar putea să pară un pic înceţoşat, însă drumul spre adevăr e cert! Privind „Scorpia” din faţa mea şi maniera admirabilă cum comunica, în mod cordial, fără a mai recurge la vocalize tarzanice, ajungeam, nu o dată, să mă întreb, oare, există realmente „Scorpii” autentice?

goldies 1

Eu cred că lumea în sine, din păcate, e plină de oameni singuri care, de prea puţine ori, ajung să fie auziţi şi ascultaţi deopotrivă. Prin aceasta nu cred că ei cer chiar aşa de mult. Uneori în viaţă, oricât de tare şi oricât de grozav ai fi, simţi nevoia tainică de a fi şi tu strâns în braţe şi de a ţi se spune cu duioşie că, în ciuda eşecurilor şi a dezamăgirilor pe care le tot provoci, nu eşti nici pe departe o Pacoste! Din contră eşti minunat/ă, fapt pentru care nu ai voie să renunţi în întreprinderile tale, deoarece, la un moment dat, va răsări soarele şi pe strada ta. Aceasta mai ales în condiţiile în care cineva alege să stea lângă tine, de dragul tău, pentru a te duce pe braţele sufletului atunci când prea puţini cred în tine, alegând mai degrabă să te critice şi să te lovească, decât să te accepte aşa cum eşti, cu ce vrei tu, cu ce simţi şi tu. Poate că, şi din atare motiv, oamenii cu răbdarea de oţel care rămân cu noi doar pentru aceea că ne respectă şi ne plac aşa cum suntem, oferindu-ne, din simplitatea lor, zâmbete admirative şi căldură lăuntrică nu sunt altceva decât „sarea şi piperul” de care avem absolută nevoie pentru a ne condimenta existenţa, oferindu-i, astfel, sens şi multă, multă culoare. Ridicând cu ei paharul de vin la un toast, ajungi să înţelegi în profunzime acel secret care îi ajută, nu o dată, să cucerească lumi… adesea imposibile. Sau aşa cum şi Marele Will a spus-o atât de frumos cu mult timp în urmă: „Nicio Scorpie nu trebuie îmblânzită, doar Iubită!”

goldies 2

Surse foto:

forwallpaper.com

chicagosprogressivetalk.com

 

Attila Varga
Attila Varga

Sunt „călător în timp” de când mă ştiu, fapt pentru care am făcut o mare pasiune din a descoperi tot ceea ce este minunat şi atractiv în oamenii şi locurile de lângă mine. Dacă stau să reflectez în profunzime, chiar cred că am ales să urmez una din cele mai frumoase şi mai dificile provocări ale Vieţii.