Sună a clişeu însă cum filmul e inspirat din viaţa, e logic să o bată. Cum ar putea altfel?
Imaginaţi-vă un film. Orice film. Un film în care o bunică îşi aşteaptă nepoţii acasă la o porţie de bunătăţi cum doar ea ştie să facă, plin de parfum, miros de magiun, de plăcinte, levănţică şi ceai de tei. Un film pe care îl întâlnim tot mai rar, în epoca bunicilor prezente pe Facebook, în saloane sau la petrecerile tematice organizate special pentru cei de vârsta a treia.
Cu siguranţă bunica poveştilor are o figură blajină, calmă, un păr încărunţit frumos şi riduri care te-mbie să o mângâi. Îmi aduce aminte de reclama de la “Untdelemn de la bunica”, care pentru mine a rămas de referinţă pentru imaginea bunicii. Feţe de masă croşetate, un mobilier care nu ştie ce înseamnă Pal şi MDF, în general lucruri solide, durabile, pe care cu greu le mai găsim acum… la scoruri rezonabile. E bunica de poveste, imagine pe care copiii noştri o vor întâlni în cărţi doar, asta în cazul în care vor nimeri pe I-pad-uri şi alte I-uri şi altceva decât contemporanul gadget-urilor.
Dar suficient despre bunica noastră, care în cazul meu rămâne o amintire, şi să intrăm puţin în filmul bunicii contemporane. E la fel de blajină doar că are mai puţin timp…de dat. Nu de alta, dar bunica noastră a conştientizat că şi-a dăruit viaţa celor dragi, creşterii şi îngrijirii şi, după caz, carierei, şi merită şi ea … puţinul care i-a rămas. E aranjată, găteşte mai puţin, a învăţat lumea calculatoarelor şi înţelege tot mai mult partea de “socializare pe internet”. De regulă are timp şi explorează tot mai mult, în general pasiuni sau lucruri şi locuri dorite însă… neatinse. Au însă acelaşi resort cu bunicile amintirilor noastre: nepoţii! Ei sunt în continuare pedala care le mişcă, zdruncină şi refac noul univest interior. Mi-l aduc aminte pe David, băiatul meu mai mare, care şi-a sunat bunicii duminica, înainte de vacanţă de la şcoală: “ Toţi colegii mei merg la bunici în vacanţă, numai pe mine nimeni nu vine să mă ia!”. A fost suficient că a doua zi bunicul să se înfiinţeze la uşa, pregătit să-şi ia şi “distreze nepotul”.
[easyrotator]erc_38_1368003699[/easyrotator]
Am împlinit luna aceasta 35 de ani şi de acum înainte m-am hotărât să răspund simplu: “am în jur de 30”, nu de alta dar sunt deja bunica, şi e bine să ţinem puţin mai secreta vârsta. V-am spus de la început că viaţa bate filmul! Şi o dovadă vie e faptul că cel mai frumos cadou de ziua mea a fost: o nepoţică.
[easyrotator]erc_36_1368547443[/easyrotator]
foto: Camelia Burduja
Mi-am terminat petrecerea la spital, unde a venit pe lume Petra, bebeluşa Andreei, fiica mea vitregă. Nu ştiu ce fel de bunică voi fi, însă cu siguranţă sunt departe de cum se comportă mama de când e bunică: nu ştiu să gătesc decât din când în când şi atunci mai mult aşa… de decor, nu am răbdare să citesc poveşti şi sunt permanent pe drumuri.
[easyrotator]erc_30_1368547824[/easyrotator]
foto: Camelia Burduja
Sunt însă prezentă şi pe bune pentru toţi cei dragi din jur şi de acum şi pentru Petra, cea care mi-a oferit bucuria de a avea o fetiţă în familie, una din dorinţele pe care nu am reuşit să le împlinesc. Nu se ştie, poate la un moment dat îi voi aduce şi eu Petrei o mătuşă… niţel mai tânără ca ea.
[easyrotator]erc_84_1368548067[/easyrotator]
foto: Camelia Burduja
La buna reauzire,
Diana
