MisoGin Soup
Se apropie 24 Februarie, ziua păgânului Dragobete, cel despre care unii spun că e “adevăratul băiat al mamei Omida”, “the real McCoy”, zeul iubirii care-l rupe oricând pe Sfântu’ Valentine pentru că e al nostru, e românesc. Încercând să respect părerile altora, sunt tentat mereu să le reprim pe ale mele. Din fericire asta e una dintre tentaţiile cărora le fac față cu brio şi părerile mele, juste sau nu, subiective mereu, ies la suprafață, nu rămân nespuse. În cazul ăsta, părerea mea e că Dragobetele nu-i decât o altă eroare de marketing tipic românească. Promotorii Dragobetelui încearcă să câștige locul pe care-l ocupă Valentine’s Day, adica prima poziție “la raft” în mintea consumatorilor de dragoste preambalată. E ca și cum ai spune că Dacia Logan e cea mai sigură maşină din lume când toţi ceilalți acceptă faptul că sinonimul motorizat al noțiunii de “siguranță” este/era Volvo. Ȋncercarea asta jalnică de a vinde în data de 24 inimioarele şi ciocolata rămase din 14 Februarie e doar un fâs care “nici nu pute” (pardonați vă rog) pe lângă SFV’sD. Ȋmi pare rău că sunt iar cel ce dă vestea proastă, dar licența pentru inimile roșii în formă de fund e luată “pe definitiv” de sfântul ăsta pe care nici măcar nu-l cunoaștem cei mai mulți dintre noi. Să fim cinstiți, cum sună “draga mea, mergem la Paris de Dragobete?” comparativ cu “vrei să te urc în Tour Eiffel de Valentine’s day?”. Bine, exemplul numărul doi e o combinație nefericită de engleză şi franceză, dar suntem în țara în care poșetele de cap se vând ca pita caldă și în meniurile a 90% dintre restaurante găsești “Gordon Bleu”, adică un fel de “Cordon Bleu” pe țărănește, aşa că se acceptă.
MissAndra
Să vorbim amor.
Odată cu sărbătorile astea împrumutate de la alte popoare (Valentine’s), cred că împrumutăm şi comportamentul lor: emoţii, aşteptări, dezamăgiri… Toate aceste trăiri induse de companii care vor să-ţi vândă un produs sau un buchet de flori excesiv de scump, pentru ca noi să ne îmbrăcăm frumos, să facem 3 duşuri pe zi şi să dăm 30 lei pe o porţie de cartofi piure sunt justificate sau nu?
Pe mine mă disperă sărbătorile împrumutate, dar trebuie să recunosc, cu jenă, că de Dragobete aştept măcar un Happy Hippo din partea iubitului. Şi de Crăciun. Şi de Moş Nicolae. De ziua mea nici nu mai zic. Aştept atenţii şi că „numa’ aşa”… Am perioade când îmi spun „oh, contează doar că ne iubim”, dar pentru aia tot caut ca o nebună cadouri în pantofi, sertare sau sub pernă. Sunt horror.
De ce ca femeie/femei le tot aştept/aşteptăm? De ce avem nevoie de toate cadourile, atenţiile şi dovezile de iubire? NU ne mulţumim cu puţin sau NU ne oferă bărbaţii destul?
Dragobetele ăsta e doar un Sburător cu aripa ruptă la naștere. Poate dacă îl făceau patronul celor fără noroc în dragoste sau al amanților, sau al păpușilor gonflabile, îl înțelegeam, poate chiar îl simpatizam, poate cumpăram ceva de la el. Pe de altă parte, pe mine nici Valentinul, cu isteria indusă de zahăr și speranța că dragostea va fi apreciată măcar la valoarea lenjeriei comestibile, nu m-a convins. Nu mai poți să părăseşti o femeie pe 14 Februarie, că o trimiți în străfundurile depresiei (serios, cum să nu se deprime când știe că toate prietenele ei primesc altceva decât papucii?). Nu mai poți să ieși pe stradă fără să fii agresat de fundițe roșii, nu poți să intri într-un restaurant fără să ți se ofere “Valentine’s special” pentru doi sau pentru “singles”. Cândva era destul să omori un dragon sau așa ceva, nu era musai să dai banii pe tot felul de prostii pentru a-i arăta domniței că o iubești. Nu știu ce se va alege de lumea asta.
Îmi inchipui cât e de stresant pentru un bărbat să se gândească la 4 cadouri diferite în mai puţin de 30 de zile: Valentine’s, Dragobete, 1 martie, 8 martie. Nu e uşor deloc. Mai ales pentru că nici femeile nu sunt uşor de mulţumit: apreciază gestul, dar dau ochii peste cap când e cadoul greşit; spun că le ajunge iubirea, dar dau vina pe lipsa de timp şi interes a bărbaţilor atunci când nu apare un cadou la orizont; aşteaptă un compliment, dar atunci când îl primesc ori îl iau în glumă, ori nu cred în el. Suntem horror.
Adevărul e că mie îmi place să fac cadouri, constant, dar îmi dau seama că, de foarte multe ori, din cauza asta, pun presiune pe cei din jur. De ce atâta stres, atâtea aşteptări şi atâtea gânduri? E obositor… Mi-am propus să cresc, să mă bucur mai mult de sentimente pe termen lung, decât de o bucurie temporară din napolitană crocantă în formă de hipopotam, cu umplutură de lapte şi cacao… Oricât de bună ar fi! Doamnelor şi domnişoarelor, asta vă doresc şi vouă: să iubiţi omul şi să faceţi cadou sentimentul. Orice altceva îngraşă sau e scump.
Fetelor, merge careva până la magazin?
Sursă foto: slashfood.com
